Suveranismul românesc este invocat tot mai des, dar este din ce în ce mai gol de conținut juridic real. Problema nu este lipsa voinței declarative, ci prăbușirea respectului pentru lege ca regulă obligatorie și generală.
Un stat nu poate fi suveran atâta timp cât propriile sale instituții tratează legea ca pe o opțiune, iar nu ca pe o constrângere. Într-un asemenea cadru, suveranitatea devine o ficțiune politică, utilizată pentru consum intern, fără valoare constituțională efectivă.
Instituțiile statului nu mai funcționează, în mod constant, ca apărători ai ordinii constituționale, ci ca mecanisme de protecție a intereselor de grup. Legea este interpretată discreționar, aplicată selectiv sau ignorată sub pretextul oportunității politice ori administrative. Această practică nu este un accident, ci un mod de funcționare. Statul nu mai acționează în numele cetățeanului, ci împotriva lui, prin inacțiune, complicitate sau arbitrariu.
În acest context, suveranitatea este confiscată de cei care controlează pârghiile instituționale fără a răspunde pentru modul în care le folosesc. Abuzul nu mai este o excepție, ci o tehnică de guvernare. Lipsa sancțiunii transformă funcția publică într-un privilegiu, iar puterea într-un instrument personal.
Atunci când autoritatea nu mai este limitată de lege, statul încetează să fie stat de drept și devine o structură formală, lipsită de substanță juridică.
Haosul instituțional este exploatat de actori care se autoproclamă „suveraniști” sau „salvatori ai națiunii”, dar care nu propun, în realitate, restabilirea legalității. Ei nu cer aplicarea strictă a legii, ci folosesc nefuncționarea acesteia pentru a-și construi legitimitatea publică. Discursul lor nu urmărește consolidarea statului, ci capturarea lui.
În acest sens, suveranismul de paradă devine o formă de oportunism politic, construit pe degradarea ordinii juridice.
Problema fundamentală a României nu este lipsa normelor, ci refuzul de a le aplica tuturor în mod egal. Abuzul în serviciu, conflictul de interese, favorizarea ilegală și deturnarea atribuțiilor publice sunt tolerate sau relativizate în funcție de poziția celui implicat.
Această dublă măsură distruge însăși ideea de autoritate legitimă. Un stat care nu își sancționează propriii actori își pierde dreptul de a cere cetățenilor respectarea legii.
Mai grav, această stare de fapt produce un efect de contaminare socială. Când instituțiile încalcă legea fără consecințe, mesajul transmis este că ilegalitatea este acceptabilă. Cultura juridică se degradează, iar relația dintre cetățean și stat devine una de neîncredere și ostilitate. În loc să fie un cadru de protecție, legea este percepută ca un instrument de presiune sau de selecție arbitrară.
Suveranitatea reală nu poate exista fără responsabilitate instituțională totală. Ea presupune instituții care se controlează reciproc, funcționari și demnitari care răspund personal pentru faptele lor și instanțe care aplică legea fără considerente extrajuridice. Orice alt model este o formă mascată de autoritarism administrativ, chiar dacă este ambalat în limbaj patriotic.
Atâta timp cât abuzul rămâne nesancționat, iar responsabilitatea este selectivă, România nu este un stat suveran, ci un stat vulnerabil, capturat de interese și protejat de retorică. Suveranismul fără lege nu este doar o iluzie, ci o amenințare directă la adresa ordinii constituționale. Doar revenirea la aplicarea strictă și egală a legii poate transforma suveranitatea din slogan în realitate instituțională.
Suveranismul a dispărut în decembrie 1989 odată cu lovitura de stat în România, atunci au definitivat planul și direcția pentru Romania pe care le trăim din plin. Ce constatăm după anul 2020, că, a fost un plan stabilit ca, Romania sa fie victima cu ajutorul UE prin infractorii din politica românească cu funcții înalte decizionale dintre america și rusica, prin ukraina. Când doi se bat, restul implicaților sunt victime sigure, rusica cu america, implicată UE cu resursele Romaniei și ale țărilor europene, victime sigure cu economia tarii distrusa. In final, țările membre UE care nu au deschis ochii la timp, care au executat prin propriul guvern a lor tara pe timp de pace, au ajuns sub nivelul de dezvoltare al ukrainei care e in război militar de 4 ani de zile! Dar, Romania nu e victima acestor acțiuni străine, e victima distrugătorilor din politica românească infracțională și coruptă ajunși la nivelul Americii latine, a țărilor africane gen Burkina Faso, lipsește atacurile mafiote pe străzi cu arme, atacurile violente și furturile prin violența grave, că deh, poliția, din ce scrie presa, e aceeași plămadă infracțională identic cu politicienii din Romania, Burkina Faso și America latină.
Substanta articolului este corecta, forma in care e prezentata nu e perfecta dar ramane intrebarea : cine ar fi capabil sa restabileasca „legea” ? Nu se discuta despre multitudinea de legi contradictorii care au si „norme de aplicare” si care au fost date in foarte multe cazuri ca „ordonante de urgenta” ori ca „asumare a raspunderii”, fara o dezbatere prealabila (pentru asta se zice ca votam reprezentanti in parlament). Cata legitimitate au astfel de legi ? Avem o Constitutie pe care o incalca cele mai inalte institutii din stat, avem o „curte constitutionala” politica care interpreteaza Constitutia cu evidenta rea-credinta iar cand problemele pleaca de „sus” cetateanul nu prea are ce face. Am ajuns aici pentru ca la scoala nu se mai studiaza (intentionat) istoria, folosirea cuvintelor „patrie” si „patriotism” sunt catalogate drept „nationalism extremist” si prin asta nu reusim sa dezvoltam o clasa politica tanara, capabila de o vointa politica transpartinica, in interesul tarii, de a aseza pe o temelie sanatoasa (o Constitutie noua) un set de legi pe care toti sa le intelegem si sa le respectam. Poate ca daca am fi un stat izolat s-ar putea realiza asta dar in prezent sunt extrem de multe influente externe, foarte puternice. Acelasi lucru se intampla peste tot in lume, o dezordine generala provocata deci noi nu vom reusi deocamdata nimic, din pacate.
Feudalismul….vine feudalismul !