de Viorel Ioniță
O mică fabulă sau parabolă.
Într-o vale bogată, denumită din bătrâni „valea laptelui și a mierii”, unde odinioară se cosea grâul și se adăpau turmele, un cal de povară a căzut la pământ, sleit de puteri. Nu se prăbușise deodată, ci fusese ros încet, pe dinăuntru, de neglijența și pedepsele stăpânului, de rănile nevindecate, de corvezile istovitoare primite în decursul anilor, de foame și chiar de singurătate.
Deasupra, din văzduh, așteptând parcă, au apărut vulturii cei mari, cu aripi negre ca umbra norilor. Ei s-au așezat primii pe trupul calului și au sfâșiat cu ciocurile lor puternice părțile cele mai hrănitoare. Spuneau că fac asta „pentru binele obștesc”, ca valea să rămână curată și stăpânul fermei fără griji, dar burțile lor stăteau să plesnească. Nu era primul animal lăsat pradă de arendași. Nu le păsa că pierd animale, că ferma sărăceste, doar se înțeleseseră cu vulturii ca aceștia să apere văzduhul de dragonul de peste munți care ar scuipă foc și ar pârjoli tot ce prinde în cale. Și asta, ca să nu mai vorbim de molimele care ar fi putut semăna moartea în îmbelșugata vale, dacă cadavrele animalelor moarte nu ar fi fost „curățate” de binefăcătorii aerului. Apoi, de deasupra pădurii, au năvălit și corbii și ciorile. Deși ar fi vrut, nu aveau puterea să doboare animalul singuri, dar erau mulți și iscusiți în a se strecura pe lângă marii prădători. Ciupeau marginile, luau firimiturile și mici ciosvârte, ascunzându-le în scorburi îndepărtate. La urmă, chiar și coțofenele și pitulicile, păsări mărunte și gălăgioase, s-au așezat să ciugulească ce rămăsese. Făceau mare tărăboi, lăudau vulturii cei mari pentru „viziune și altruism”, pe arendași pentru grija pe care o poartă viețuitoarelor văii, niciuna nepunâdu-și însă problema de unde venise prada și cât mai putea dura acest festin.
Între timp, cei care ar fi trebuit să aibă grijă de animalele domestice, câinii de pază, hrăniți bine de stăpân, priveau de departe. Sperau ca vulturii să se sature și să plece. Dar vulturii nu pleacă niciodată de bunăvoie dacă stăpânul este laș și nepriceput.
Când părea că din cal nu mai rămăsese decât pielea întinsă pe pajiște, s-a ridicat un zumzet neașteptat. De prin garduri, câmpuri și livezi s-au adunat vrăbiile, graurii și rândunicile migratoare, păsări mici, neglijate și luate în râs. „Ce putem face noi, micile păsări, căci mor toate animalele care lucrează câmpul, iar foametea, iată, bate la ușă” întrebă una. „Nu avem cioc de vultur, nici forță de corb”, suspină alta. Dar câteva murmurară în cor, „suntem neinsemnați, dar mulți și, dacă zburăm împreună, umbra noastră va acoperi soarele”. S-au ridicat într-un nor viu, au început să lovească vulturii cu aripioarele lor firave, să ciupească penele corbilor, să alunge coțofenele gălăgioase. La început, răpitorii au râs, dar se făcuse întuneric și frig, iar stolul nu se oprea. Zecile au devenit sute, sutele au devenit mii. Iar vulturii, ajutați de corbi și de ciori, oricât de mari, nu mai puteau devora prada liniștiți. Fiecare clipă le aducea o nouă înțepătură din ciocurile minuscule ale păsărelelor, într-o luptă surdă, dar istovitoare. În curând, au obosit și au plecat, furioși, dar neindestulați, spre alte câmpii. Corbii s-au retras bombănind și amenințând, coțofenele au amuțit, iar câinii și-au scos pieptul în față lătrând cu subînțeles la cerul liber.
Calul, slăbit, dar încă viu, a ridicat încet capul. „Cine m-a apărat”, a întrebat cu glas stins. Stolul de vrăbii a răspuns aproape rușinat, „noi, cei mici, pe care nu îi baga nimeni in seama când e belșug, dar care suntem puternici când ne unim”.
Mulțumesc mult