Țară, țară, vrem ostași! Da, din ăia „vechi” (II)

Garda Civică dintr-o «…noapte furtunoasă» a conului Iancu era ceva mai bine organizată ca și gâlceava demnă de o zis-a „ar fi de râs de nu ar fi fost de plâns”, izbucnită recent în legătură cu convocarea rezerviștilor, ce a părut mai degrabă o scenă demnă de un film de acțiune cu buget redus decât mobilizare. Nu mai vin cu detalii, le-am scris ieri, link aici. Astăzi voi reda noi povești din viața răcanului din perioade de dinainte de anii 1900 dar și câțiva ani după până când armata nu a mai fost obligatorie. A fost interesantă? Nu chiar. Dar acum știm: armata lui Ceaușescu era ca o aventură, dar fără partea cu aventura.

Dan Codrici: Mulți nu înțeleg ce a însemnat armata: umilință, abuz, exploatare și multă prostie. Cei care veneau din familii dezorganizate sau trăiau în sărăcie acasă erau entuziasmați și acum îi vezi nostalgici pe Facebook, pentru că acolo aveau ocazia să-și bată joc de cei care erau încorporați după ei. Condițiile actuale din închisori sunt mult peste cele din armată… O amintire foarte neplăcută… Mă surprinde cum unii nostalgici suspină după acele vremuri, spunând că a fost o frumoasă perioadă, dar când e vorba să cheme rezerviștii la unitate, nu vor să meargă, nu este războiul lor. Blugi, banană. Atât pot.

Remus-Ovidiu Jurj Am făcut armata la pază și apărare a unor obiective speciale, adică ture de gardă 4 cu 4 ore, la Valea Ursului, lângă Bascov, Argeș. Despre echipament sau odihnă nici nu mai are rost să vorbesc (poate doar 4 ore de somn pe zi, în două reprize), iar garda făcută iarna în zăpadă, la minus 30 de grade, îmbrăcați în zdrențe, e un alt subiect dureros. Aș mai menționa doar câteva lucruri: Un câine de pază a murit după ce i-am dat din mâncarea noastră, căci un coleg primise pachet de acasă, iar mâncarea de la popotă am donat-o. Un bucătar civil a fost sancționat. Subofițerii aveau obiceiul să ne fure țigările, plicurile de ceai sau cafea instant, săpunurile și alte lucruri după ce se amuzau lovindu-ne pentru distracție (după două meciuri, m-au scutit pentru că nu am implorat milă ca alții și am menționat Regulamentul). Cea mai intensă experiență a fost când am fost arestat, degradat, tuns zero și închis pentru că am îndrăznit să raportez că fiul șefului de stat major a dormit în timpul gărzii, abandonând mitraliera cu 60 de gloanțe, în timp ce eram comandantul gărzii. Cel mai trist moment a fost sindromul Stockholm colectiv de la final, când toți colegii mei plângeau că se întorc la viața civilă… Oameni nefericiți.

Prisecaru Petre Ai prins o perioadă în care se făceau economii mari la bugetul armatei. În ’82 am parcurs toată instrucția cu trageri și trasee tehnice ale tancurilor din grila de instrucție, iar din ’83 deja soldații primeau calificative pentru economia de cartușe la trageri, iar cantitățile de motorină au fost reduse semnificativ, la fel și traseele tancurilor la examenul final. Din acei ani, tot mai mulți militari au ajuns să lucreze în agricultură, la canal, în minerit, în industrie, în detrimentul instrucțiunii și pregătirii teoretice. Țara era în criză economică, socială și politică profundă, care a dus la revoluție.

Octavian Ungureanu În 1998, am cărat saci cu porumb de la magazie la unitate. Am calculat că au fost vreo două tone de porumb în saci… Tot de la magazie veneau să-ți spună porcii pentru popotă, de pe care era curată toată carnea, rămânând doar oase și grăsime. Într-o zi, un câine vagabond a apărut cu o pungă de două kilograme de carne. Un soldat i-a luat-o, a sărit gardul și a vândut-o în piață.

Dutu Voica În ’78-’80 a fost o mare batjocură. Nimic altceva. Cred că era politică rușilor să nu avem armată serioasă. Am lucrat pe tunuri de 37 mm din al Doilea Război Mondial. Mai aveau vulturul german pe țeavă și zvastica era polizată de sub el.

Zotica Marius În toamna lui 1985 am intrat speriat în curtea unității 01026, regimentul de gardă. În iarna lui ’87 am fost eliberat. Am intrat copil și am ieșit bărbat, cel puțin așa mi-a spus la plecare comandantul gărzii, col. Onișor, când i-am predat carnetul de serviciu și mi-a dat înapoi buletinul de identitate. Armata, pentru mine, a fost o experiență dură.

Ilie Serban Am turnat betoane la centrala atomică până când mi-au sărit capacele. Veneau cifele și stăteau la rând. Trebuia să dansez, că betonul era rapid și riscam să fiu încastrat. Dormeam în barăci de carton prin care vedeam afară, fără încălzire, și mâncarea era fasole verde cu carne de oaie vânată. Un an și aproape 5 luni, ’84-’85. Două ierni. Îl vedeam pe Ceaușescu în fiecare lună.

Ivanov Paul Am pierdut 2 ani din viață, între ’72-’74, la marină pe Dunăre, la Tulcea. În primul ciclu am tras 3 cartușe cu un PPS, un pistol mitralieră din filmele rusești despre al Doilea Război Mondial. Anul 2 am tras în poligonul din Giurgiu, unde eram în „misiune de luptă” cu unitatea (trebuia să reparăm niște vedete dragoare staționate în portul Giurgiu, care aveau corpul navei din lemn). Acolo, în poligon, am tras asupra unei ținte fixe care, dacă o nimereai, cobora. Eram pe linia de tragere când un ofițer a strigat „gaze”. Am pus masca, afară era răcoare, vreme ploioasă, și masca mi s-a aburit imediat. S-a dat comanda să tragem 2 cartușe foc cu foc și apoi foc automat. Am tras, fie ce-o fi, nu vedeam ținta! Am auzit comanda „sergent Ivanov, încetați” (țintele căzuseră. Mai târziu am aflat că băieții care manevrau țintele dintr-un foișor le-au doborât cu un buton).

Butmalai Catalin N-am tras niciun glonț în toată armata – cea mai dură „armă” a fost diribau. Însă în liceu, la PTAP, am tras de multe ori. Totuși, în „economia” vieții, armata m-a ajutat cel mai mult: am câștigat masiv în responsabilitate, discernământ, și chiar gândirea mea critică are rădăcinile acolo. Trăim zile fierbinți, nu cred că o să scăpăm de război și, din nefericire, nu mai suntem încorporați. Cel puțin nu în primul val. Îl ascultam pe Bittman… zicea că va fi primul care va fugi din țară. Nu cred că va reuși, va fi mare aglomerație și nici el nu mai e așa de iute.

Marcutiu Crisan Deși am făcut armata în ’97, practicile nu s-au schimbat deloc. Am avut parte de multe umilințe, și la un moment dat aveam impresia că suntem antrenați să fim prizonieri și nu soldați. Timp de un an, ne era mereu foame și somn, iar în majoritatea cazurilor eram repartizați la diverse munci necesare pentru cadre.

George Minea Am făcut armata după revoluție, așa că nu am prins munca în agricultură. Însă batjocura de la popotă a rămas. Norma de hrană era de 2500 calorii, dar nu cred că am văzut mai mult de 1500. Noroc cu pachetele de acasă. Am fost de două ori în poligon cu kalașnikoavele. Pistol n-am văzut niciodată de aproape. Am tras o dată cu aruncătoarele de 82 și apoi cu cele de 120, după ce m-au mutat la artilerie. În rest, nimic care să justifice o viață întreagă. Pentru că pas de defilare, întoarceri și „culcat, drept, culcat” nu sunt suficiente. Mă uit la toți cei care urlă că „armata v-a făcut bărbați” și care au dispărut imediat când au fost chemați la apel. Unii doar se ascund în spatele celor mai penibile scuze pe care le-am auzit vreodată.

Viața de soldat sub Ceaușescu? Simplu: te trezeai dimineața și te întrebai „Ce minune de zi va fi azi”, o viață fără libertate, fără mâncare, dar cu o grămadă de Marx și Lenin. Dar cel mai tare e că nu puteai nici măcar să spui „Mă doare capul!” fără să te trezești cu șeful de pluton că te întreabă dacă ești dizident! Hai să râdem de vremurile acelea, dar să nu uităm să fim vigilenți… și să nu ne luăm nicio poză cu securistul!

Viața soldatului în armata română sub regimul lui „Pingelică” a fost o adevărată epopee a supraviețuirii – și nu în sensul pozitiv al cuvântului, ci mai degrabă ca un reality show de prost gust, unde în loc de recompense primeai „mulțumiri” cu un zâmbet strâmb.

Cazărmile supra-aglomerate, instrucția și bucatele ca vai de lume

Dacă te-ai gândit vreodată că o cazarmă ar putea oferi confortul unui hotel, ei bine, e cam ca și cum ai spera să găsești o brioșă într-o cutie goală de pizza. Acolo, intimitatea era un concept rar și scump, iar facilități moderne erau doar un vis umed. Cazărmile erau mai degrabă cutii de chibrituri supraaglomerate decât facilități de cazare, soldații trăiau în condiții care ar face orice hotel de o stea să pară palat de cinci stele – cu un spațiu personal care ar face chiar și pe cei mai sociabili să se simtă claustrofobi.

Așa zisele antrenamentele – pas de defilare, întoarceri de tot felul târâșuri și drepți culcat – erau o adevărată probă de foc. Imaginează-ți un dans aerobic fără muzică, dar cu un instructor care fluieră mai rău decât o rață supărată. Munca fizică grea era constantă, iar soldații erau adesea împinși la limita rezistenței lor fizice și mentale desinând limita bunului simț.

Abuzul fizic și psihologic era o realitate dureroasă. Soldații erau adesea pedepsiți sever pentru orice abatere, iar frica de consecințe era un motivator puternic. Într-o lume unde ordinele erau lege, orice formă de rebeliune era rapid și brutal reprimată.

În bucătăriile militare, meniul era o provocare culinară care l-ar fi făcut și pe Gordon Ramsay să se retragă. „Poți să halești asta?” era întrebarea zilei – iar răspunsul? Un oftat colectiv de descurajare. Hrana săracă și insuficientă era un test de anduranță, iar malnutriția un companion nedorit, cei ce au făcut cătănia se întreabă, pe bună dreptate, dacă napolitanele alea ieftine de la raionul „Dulciuri” nu sunt mai sănătoase.

Disciplina era o armă cu două tăișuri

În armia lui neica Nicu Ceaușescu, disciplina era ca o bere: te lovește exact în momentul în care te aștepți mai puțin. Controlul politic era atât de prezent că te întrebai dacă nu cumva ofițerii de informații se uitau la tine și în bătaia ceasului de la mână.

Abuzul fizic și psihologic era la ordinea zilei. Soldații (cândva la solduri se vindeau resturi de marfă cu reducere de preț, un fel de second-hand) erau pedepsiți mai repede decât un copil care trebuie să își facă teme. Frica de consecințe era atât de reală că îți venea să cauți un agent de turism – nu să te duci să te apuci de soldat .

Obligați să studieze lucrările lui Marx, Lenin și Ceaușescu

Educația ideologică era o componentă esențială a vieții militare, iar ostașii învățau despre Marx, Lenin și Ceaușescu ca despre niște zei – cu idolatrizare intensă, dar fără nimic în farfurie la final, propaganda era mai bine integrată decât Facebook-ul în viața noastră. Comunismul era singura religie trecută prin filtrul securității, iar soldații studiau lucrările lui Marx, Lenin și Ceaușescu ca și cum ar fi fost versetele biblice – totul cu un zâmbet forțat și un creion în mână. Comunismul era singura religie permisă. Fiecare mișcare, fiecare cuvânt și chiar fiecare gând erau supravegheate cu atenție.

Libertate de exprimare? Vax albina!

Drepturile erau atât de inexistente că ai fi zis că au fost lăsate acasă în weekend. Libertatea de exprimare era un concept străin, o glumă proastă, iar orice formă de critică la adresa regimului era aspru pedepsită. Iar fiecare formă de critică era tratată ca un combustibil de „dat foc la casă”. Erau obligați să urmeze ordinele fără să pună întrebări și să își suprime orice dorință de a-și exprima opinia.

Plângerile erau întâmpinate cu un zâmbet de circumstanță și cu promisiuni de „ne mai gândim la treaba asta”. Într-un sistem unde ordinele erau literă de lege, răcanii nu aveau cum să își exprime nemulțumirile – fără drept la plângere, tăcerea era singura opțiune disponibilă pe lista de meniu.

Nu uitați!

Armata lui Ceaușescu a fost un instrument de represiune și control – nu un club de distracții. Să nu uităm de suferința militarilor și să fim vigilenți, așa cum AI trebuie să fii la un examen lung și plictisitor! În concluzie, viața de soldat sub regimul lui Ceaușescu a fost o experiență mai mult decât dificilă – e ca și cum ai fi încercat să mănânci o prăjitură cu ciocolată fără ciocolată. Este important să ne amintim de aceste vremuri și să învățăm din greșelile trecutului – ca să construim un viitor mai bun, unde să ne putem permite să vorbim liber ori să halim cel puțin o prăjitură!

Citește și: Chemarea rezerviștilor. Uite, mamă, trec soldații cu bocancii fără talpă!