Trăiască lupta pentru pace

Fac parte din generația celor care, în clasa a V-a, au primit pentru prima oară manuale de franceză și engleză, în locul celui de rusă. Fratele meu mai mare nu a avut același noroc. A studiat rusa, de parcă urma să se înroleze în armată ca să lupte și el în Al Doilea Război Mondial și, mai târziu, la liceu, germana. Mărturisea, după ani, că, spre surprinderea lui, deși credea că nu știe o boabă nici rusește, nici nemțește, după o vodcă sau două putea să recite din Maiakovski și să facă „Bruderșaft” cu Hansi, soțul verișoarei noastre, căsătorită în Germania. Tot pe atunci, orice document, cerere, reclamație, sesizare sau „raport de serviciu” se termina obligatoriu cu solemnul slogan de import: „Trăiască lupta pentru pace!”. Oximoronul comunist, aproape ironic, asocia două concepte total opuse: lupta și pacea, conflictul și armonia, acțiunea violentă și absența războiului. Pentru comuniști, „pacea” nu însemna negociere, ci victoria totală a socialismului împotriva capitalismului, o pace ce trebuia „impusă” sau „câștigată prin luptă”. Aceiași gândire dualistă amintește și de faimosul slogan „Războiul este pace” din romanul „1984”. Asocierea dintre lozinca comunistă „Trăiască lupta pentru pace!” și universul distopic al lui George Orwell, autorul romanului menționat, nu este doar o metaforă literară, ci o descriere exactă a mecanismului psihologic de manipulare în masă.

Nu este, din păcate, prea greu să sesizăm că politica de azi este ca moda: revine când nu te aștepți, cu aceleași „croieli” scoase din etuva istoriei. Ca și în anii în care ne arătam mușchii distrofici din spatele Cortinei de Fier, „luptând pentru pace”, și azi politica externă a Uniunii Europene, de a face „pace prin înarmare”, este privită de curentele pacifiste și suveraniste ca o manifestare modernă a oximoronului orwellian, ca o formă mai sofisticată de neomarxism. Argumentele pentru această viziune includ, în primul rând, contradicția semantică directă. Promovarea ideii că singura cale de a opri un război este alimentarea lui continuă cu armament, prin mecanisme concrete precum European Peace Facility sau împrumuturi masive pentru apărare SAFE, este percepută ca o redefinire a conceptului de pace. Ca și în anii de tristă amintire, când sancționarea disidenței de opinie însemna eliminare socială, închisoare și „reeducare”, în discursul politic majoritar de azi apelurile imediate la diplomație, armistițiu sau oprirea livrărilor de arme au fost deseori etichetate drept „propagandă pro-rusă” sau capitulare. De aici până la transformarea oricăror opinii pacifiste într-un act de trădare nu mai este decât un pas.

De cealaltă parte, liderii Uniunii Europene, aliații NATO și susținătorii strategiei actuale resping categoric analogia cu Orwell. Ei argumentează că situația actuală nu este un exercițiu de propagandă absurdă, ci o aplicare a principiilor elementare de securitate. Se argumentează pe baza dreptului la legitimă apărare și a logicii descurajării. Conform Cartei ONU, un stat agresat are dreptul să se apere. În acest context, ajutorul militar nu este oferit pentru a „prelungi războiul” de dragul conflictului, ci pentru a preveni anihilarea totală a unui stat suveran. Logica oficială a UE este că o pace durabilă nu se poate obține prin capitulare. Prin urmare, sprijinul militar este văzut ca singurul instrument realist care poate forța agresorul să vină la masa negocierilor în condiții juste. Principiul „Si vis pacem, para bellum” („Dacă vrei pace, pregătește-te de război”) stă la baza întregii doctrine de descurajare militară. El susține că pacea este menținută doar atunci când costul unui atac este prea mare pentru agresor.

Există vreo diferență față de totalitarism? În timp ce, în universul orwellian sau în comunism, „lupta pentru pace” era o lozincă impusă de un stat totalitar propriilor cetățeni pentru a-i controla și a le anula gândirea critică, în societățile democratice actuale acest subiect ar trebui să facă obiectul unei dezbateri publice intense. În teorie, cetățenii pot încă taxa această politică drept „dublă gândire”, pot critica liderii politici și pot cere soluții diplomatice fără a fi trimiși în „lagăre de reeducare”. Dar sunt aceste mecanisme democratice pe deplin funcționale? Propaganda plătită cu bani grei de UE pentru susținerea necondiționată a continuării războiului în Ucraina, legile constrângerii libertății de gândire și de exprimare, gen Legea Vexler, condiționalitățile economice care impun achiziția de armament în defavoarea politicilor sociale alterează mecanismele diplomatice și ale negocierii.

Când diplomația tace, armele vorbesc. Cu o diplomație foarte slabă la nivelul Uniunii Europene și una aproape inexistentă și, pe alocuri, hazlie la nivel național, trecerea logică de la conflict armat la negociere pare o utopie. Și asta, cu atât mai mult cu cât aforismul latin citat, „Si vis pacem, para bellum”, pare alterat de ipocrizie. Principiul afirmă că o națiune puternică, înarmată și gata de apărare devine o țintă neatractivă. Dar este descurajarea agresorului singurul scop al înarmării? După cum se știe, investițiile în apărare pot avea efecte economice majore pentru cei care produc și vând armament. Stimulează industria siderurgică, mecanică, electronică și aerospațială, creează locuri de muncă în producție și cercetare și generează comenzi pe termen lung pentru companii. Pentru Germania, aflată în colaps energetic, de exemplu, companii precum Rheinmetall și Hensoldt au beneficiat de creșterea exponențială a comenzilor. În Franța cocoșului care cântă mândru, dar cu picioarele în rahat, firme ca Thales, Safran și Dassault Aviation au perspective similare. Așadar, ce este primordial: descurajarea potențialului inamic sau impulsul economic? Cu alte cuvinte, grija și mila pentru un stat suveran agresat sau interesul propriu de a-și rezolva problemele economice interne?

Pe de altă parte, pentru țările care cumpără armament, situația economică, în ciuda artificiilor contabile tolerate de Bruxelles, se va deteriora rapid. Pentru cei care trebuie să achiziționeze fără a produce, economiștii sunt, în general, de acord că înarmarea nu este o soluție structurală pentru o economie aflată în declin. Premierul Italiei, Giorgia Meloni, o adevărată placă de gramofon care cântă pe ambele părți, când suveranist, când în corul Ursulei von der Leyen, se angaja la summitul NATO de la Ankara că nu va lua niciodată bani de la spitale pentru a cumpăra tancuri. „Ideea că Italia închide spitale pentru a cumpăra arme este ridicolă.” Mai mulți lideri europeni au folosit argumente similare, încercând să combată ideea că investițiile în apărare se fac prin sacrificarea sistemelor de sănătate sau a statului social. Ai noștri merg pe burtă, pentru că înarmarea accelerată va fi cireașa de pe tortul deficitului bugetar și al datoriei externe. „Reformele” inutilului guvern Bolojan nu au avut niciun impact pozitiv asupra economiei aflate în scădere pe toate palierele. Programul SAFE, așa cum este conceput pentru România, va da lovitura de grație.

Maiakovski, poetul din care recita fratele meu cântând, a redefinit arta ca pe o armă de luptă ideologică. În celebrul său poem „În gura mare”, el scria un adevăr al zilelor noastre: „Să răsune strofele ca niște lozinci de luptă!”