Comunicatul Tribunalului București privind specializarea judecătorilor ridică o problemă juridică esențială: confundarea delegării administrative cu specializarea jurisdicțională. Cele două instituții au natură, finalitate și efecte juridice profund diferite, iar suprapunerea lor conceptuală creează o reprezentare eronată asupra modului în care este organizată activitatea judiciară.
Delegarea este un act administrativ cu caracter temporar, destinat exclusiv asigurării funcționării instanței. Ea răspunde unor necesități organizatorice și nu conferă competență profesională suplimentară, nu creează expertiză și nu transformă un judecător într-un judecător specializat. Delegarea nu poate substitui specializarea.
Specializarea reprezintă, dimpotrivă, o instituție juridică întemeiată pe continuitatea activității, experiența profesională acumulată într-un anumit domeniu, pregătirea specifică și stabilitatea completurilor. Finalitatea sa este asigurarea unei jurisprudențe coerente, predictibile și de înaltă calitate, în concordanță cu exigențele dreptului la un proces echitabil și cu standardele europene privind buna administrare a justiției.
Prin prezentarea specializării drept o simplă măsură managerială, comunicatul Tribunalului București golește de conținut însăși noțiunea juridică de specializare. Dacă aceasta poate fi realizată exclusiv prin decizie administrativă, fără criterii profesionale obiective și verificabile, atunci specializarea încetează să mai fie o garanție a calității actului de justiție și devine o simplă modalitate de organizare internă.
Contradicția este evidentă. Pe de o parte, instanța afirmă că specializarea este prevăzută de lege; pe de altă parte, o reduce la o opțiune managerială. O instituție juridică nu poate fi redefinită printr-un act administrativ și nici transformată într-un instrument de gestiune a resurselor umane. Legalitatea și oportunitatea administrativă aparțin unor planuri juridice distincte și nu pot fi confundate.
O asemenea abordare riscă să legitimeze ideea că simpla repartizare administrativă a cauzelor echivalează cu existența unor completuri specializate. În realitate, fără criterii obiective privind experiența, pregătirea și continuitatea activității, specializarea rămâne una exclusiv formală, incapabilă să îndeplinească rolul pentru care a fost instituită.
Justiția nu se consolidează prin redefinirea conceptelor juridice, ci prin respectarea lor. Încrederea publică în instanțe presupune claritate instituțională, consecvență și rigoare juridică. Confundarea deliberată sau accidentală a delegării administrative cu specializarea jurisdicțională nu reprezintă o simplă imprecizie terminologică, ci exprimă o vulnerabilitate structurală care afectează percepția asupra profesionalismului și predictibilității actului de justiție.
Specializarea nu este un atribut conferit prin repartizare administrativă, ci rezultatul unei competențe profesionale consolidate și verificabile. Atunci când această distincție este estompată, se produce o diluare a garanțiilor pe care însăși legea urmărește să le ofere justițiabilului.
Prin delegare au distrus multe vieți, prin acele hotărâri judecătorești definitive în care, păgubitul era declarat infractor de instanta fara dovezi sau cu înscrisuri false și infractorul avea liber la bunuri și despăgubiri.