Chemarea rezerviștilor. Uite, mamă, trec soldații cu bocancii fără talpă!

Zarva demnă de o comedie absurdă, izbucnită recent în legătură cu convocarea rezerviștilor, pare o scenă demnă de un film de acțiune cu buget redus, cozi impresionante s-au format la unitățile militare din București și Ilfov. De ce? Pentru că 10.000 de rezerviști sunt chemați să participe la un exercițiu major de mobilizare care, aparent, testează nu doar condiția fizică, ci și răbdarea și simțul umorului celor care au efectuat serviciul militar obligatoriu.

Rezerviștii, un grup pestriț de bărbați care își amintesc cu nostalgie de vremurile când alergau în cizme grele, se plâng că Ministerul Apărării Naționale (MApN) le-a oferit informații la fel de clare ca o ceață deasă de toamnă. Într-un stil inconfundabil, i-au chemat brusc la antrenamente, fără să le ofere detalii clare. Unii dintre aceștia au avut parte de o excursie neplanificată prin locuri pustii, după ce li s-au dat adrese greșite ale poligoanelor.

Pe de altă parte, oficialii MApN, cu calmul specific unui funcționar public în timpul pauzei de cafea, afirmă că ordinele nu au fost date pe neașteptate. Ei susțin că rezerviștii sunt informați despre proceduri și condițiile de tragere, fără a fi trimiși la război, contrar dezinformărilor online care au transformat această convocare într-un fel de apocalipsă militară.
Dar ce se întâmplă cu cei care nu se prezintă? Ei bine, aceștia riscă amenzi de până la 1.200 de lei. Da, exact, o sumă care ar putea acoperi cu greu costul unei vacanțe la mare, dar care cu siguranță va aduce un zâmbet pe fața celor care încă mai cred în puterea amenzilor de a disciplina o națiune.
Într-un final, această poveste a convocării rezerviștilor este o lecție de viață despre cum să transformi o simplă chemare la datorie într-o epopee națională, cu eroi, antagoniști și o mulțime de spectatori care privesc uimiți cum, în ciuda tuturor obstacolelor, soldații noștri reușesc să treacă… măcar de la un poligon la altul.

Bocanci de unică folosință – sau cum să faci un maraton în poligon

Un alt subiect fierbinte din această epopee este echipamentul oferit rezerviștilor. Bocancii de unică folosință au devenit rapid vedeta zilei, fiind subiect de glume și ironii printre cei convocați. Imaginați-vă cum, după doar câțiva pași, talpa se desprinde, iar bocancii par să-și ia zborul, lăsându-i pe soldați să-și continue drumul aproape desculți. Aceasta este imaginea care a făcut deliciul rețelelor sociale, transformându-se într-un simbol al improvizației și al economiei de resurse.
O excursie neplanificată și un autocar rătăcit
Nu doar bocancii au fost problema. Un autocar plin cu rezerviști, ghidat de o mașină a Poliției Militare, a reușit să se piardă pe drum spre poligon. De parcă ar fi fost o scenă dintr-un film de comedie, autocarul a ratat destinația, oferindu-le pasagerilor o excursie neplanificată prin împrejurimile necunoscute. Această aventură neașteptată a adus un plus de umor și a demonstrat că, în ciuda tehnologiei moderne, hărțile și orientarea rămân încă o provocare.

Comandantul – eroul zilei

În tot acest haos organizat, comandantul unității a reușit să se impună ca un adevărat lider. Cu o atitudine demnă de un general din filmele de acțiune, a întâmpinat personal rezerviștii, a împărțit cu ei masa de prânz și, la final, le-a strâns mâna cu respect. Gesturile sale au fost apreciate de rezerviști, care au simțit că, în ciuda dificultăților, sunt tratați cu demnitate și respect.

Concluzii – între umor și seriozitate

În concluzie, chemarea rezerviștilor a fost o lecție despre cum să îmbini umorul cu seriozitatea, improvizația cu disciplina și trecutul cu prezentul. Deși exercițiul a scos la iveală probleme și neajunsuri, a demonstrat și că, în momente critice, spiritul de camaraderie și simțul umorului pot transforma o situație dificilă într-o experiență memorabilă. Rezerviștii, cu bocancii lor de unică folosință, au arătat că sunt pregătiți să facă față provocărilor, chiar și atunci când acestea vin sub forma unor tălpi desprinse sau a unor autovehicule rătăcite.

Să facem cunoștință cu cei ce au fost convocați și cu instruirea lor

Ah, zilele glorioase ale serviciului militar obligatoriu! Cine nu ar vrea să retrăiască acele momente de neuitat, când fiecare tânăr era transformat într-un soldat viteaz, gata să apere patria cu o periuță de dinți și o uniformă care ar fi făcut să râdă și pe cel mai stoic dintre generali?

Celebrele „sectoare”

Să începem cu un capitol de aur al vieții de recrut: celebrele „sectoare” din grupul sanitar. Aici, eroul nostru, recrutul, era pus să curețe buda turcească din cazarmă cu o lamă de ras sau, pentru cei mai norocoși, cu o periuță de dinți. Și nu oricând, ci preferabil noaptea, departe de ochii vigilenți ai ofițerilor. Un adevărat test de răbdare și dexteritate, nu-i așa?

Echipamentele de poveste

Dacă sectoarele nu erau de ajuns, echipamentele primite la încorporare veneau să completeze tabloul de groază. Uniformele și bocancii, purtate deja de câteva generații de militari, erau o adevărată loterie a măsurilor. Subofițerul de intendență avea darul rar de a nimeri exact greșit, astfel încât fiecare recrut ajungea să poarte o uniformă fie prea mare, fie prea mică. Un adevărat spectacol de modă militară!

Instrucția de vis

Înainte de 1989, serviciul militar era mai mult o aventură în stil ceaușist decât un antrenament riguros. După câteva săptămâni de defilare și o tragere simbolică, majoritatea recruților erau trimiși să își arate talentele pe câmpurile agricole sau pe șantierele patriei. Condițiile de muncă erau… să zicem că erau memorabile. Zeci de militari și-au găsit sfârșitul în minele din Valea Jiului, fiind practic o mână de lucru aproape gratuită pentru regimul socialist.

Cazarea și masa de neuitat

Cazarea era un alt punct forte al armatei. Dormitoarele cu până la 80 de paturi și cantinele cu o igienă cel puțin îndoielnică erau locuri unde recruții învățau adevărata valoare a supraviețuirii. Dimineața începea cu o delicatesă de cartofi sau marmeladă, la prânz se servea o zeamă cu origini misterioase, iar seara se încheia apoteotic cu un pilaf care rivaliza cu ipsosul.
Ofițerii, desigur, aveau parte de un tratament special, fiind serviți la popotă cu un meniu care, cu puțin noroc, includea și o friptură. Un adevărat festin, nu-i așa?

În concluzie,
serviciul militar din acele vremuri era o experiență unică, care lăsa amintiri de neuitat. O adevărată școală a vieții, unde fiecare zi era o provocare și fiecare sarcină o aventură. Cei care au trecut prin aceste încercări au devenit adevărați eroi ai propriilor povești de viață, cu amintiri care să îi facă să zâmbească sau să ofteze deopotrivă.

O amintire din acele vremuri într-o postare publicată de Sebastian Duma cu titlul „I-au chemat pe rezerviști…”

«Am făcut armata în urmă cu 36 de ani. În vremurile când „era mai bine”. (ha, ha)
În septembrie ’89 am plecat de la Oradea la Brăila cu o valiză din lemn, că așa era moda.
UM 01379, divizion de artilerie și rachete tactice. Tehnologie militară rusească secretă. Atât de secretă încât unitatea militară era situată în mijlocul cartierului Viziru, între blocuri.
Scoteam ZIL-urile la frecat și curățat sau ne duceam la vreun exercițiu tactic și toată lumea era la balcoane, ca să vadă rachetele.
Într-un an de armată am lansat o singură dată, în poligonul de trageri de la Babadag.
Tot o singură dată am tras și cu tunurile de 75 de mm. Cu Kalașnikoavele am fost la vreo trei sau patru ședințe de tragere.
În cea mai mare parte a timpului ne duceau la munci agricole, în Insula Mare a Brăilei.
Aveam și GAZ. Nu, nu GAZ de la Gaza, cum a zis Georgescu, ci de la Gospodăria Agro-Zootehnică. De acolo ar fi trebuit, în teorie, să ne autogospodărim cu legume și carne pentru cantină și popota ofițerilor. În practică, prea puține legume sau carne ajungeau în farfuriile soldaților. La ofițeri da, iar restul se fura.

Într-o dimineață ne-au dat deșteptarea la 03:30, am ieșit la înviorare, la 03:50 eram la cantină să ne bem ceaiul cu bromură iar la 04:15 eram în camioane. Ne-au dus pe un câmp unde aștepta o garnitură de tren cu vagoanele pline cu muniție de artilerie.
Pe la amiază așteptam să vină prânzul. N-a venit nimic, așa că nu ne-am oprit din descărcat muniția. Lăzi din lemn, grele și care trebuiau trecute în camioane. Unora începuseră să le tremure deja mâinile și picioarele. În apropiere, pe câmp, erau niște grămezi de sfeclă. Am început să mâncăm sfeclă, pe care o curățam de pământ cu baionetele boante din dotare.
Se înserase deja și noi încă nu terminaserăm de descărcat toată muniția. Am reușit să terminăm aproape de miezul nopții.
Pe câmp nu era lumină, niciun bec, nimic. Beznă totală de îți băgai degetele în ochi. Singurele insule de lumină era date de farurile camioanelor. Eram fericiți, totuși, că am terminat.
Am fost și mai fericiți când ni s-a spus că a venit mâncarea: pâine neagră cu fasole. Ne-am dus fiecare cu gamela din tablă și ne-am luat rația de fasole, că pâinea s-a terminat rapid, după primii 10-15 oameni care ajunseseră la marmite.
Linguri nu aveam, așa că am băut-o.
A fost cea mai delicioasă fasole la cazan pe care am mâncat-o vreodată…»

Adrian Ghionea răspunde: «Bine că scriseși și despre armată română în perioada lu împușcatu’. Zic asta pentru că îs mulți ,,patrioți” care slăvesc armata se pe timpul comunismului.. După mintea lor „patrioată” eram o armată de tremurau izmenele pe bieții occidentali când auzeau de noi (hai nu zău!).
O singură tragere cu rachete, și una cu muniție de artilerie, asta era pregătire nu glumă, și-n cazurile astea se duceau țintele după rachetă, să fie lovite.
În schimb, baza antrenamentelor militarilor erau muncile agricole… astea erau baza. În cazul că ar fi venit careva occidental să ne atace, noi ar fi trebuit să îl invităm la o partidă de, depănușat porumb.
Eu am fost o țâr mai înainte de tine în armată, prin 1983, eram infanterist, lunetist. Ne dădeau gloanțele numărate, pentru fiecare tragere, după care trebuia să adunăm tuburile cartușelor goale până la ultimul . Nu se pleca din poligon până nu era găsit ultimul tub.
A fost o armată de tot râsul… asta e concluzia.»
Jurnalista Monalise Himn scria pe Facebook:
«Trebuie reparat acoperișul. Românul: „să plătească ăia de la ultimul etaj, că pe mine nu mă afectează!”. Se umple subsolul de apă sau refulează canalizarea. Românul: „să plătească cel de la parter, că pe mine nu mă afectează!”. Se sparge o conductă de apă. Românul: „să plătească ăla la care s-a spart, că pe mine nu mă afectează!”. Instalația de gaz e veche. Românul: „să plătească vecinii, eu nu dau niciun ban!”. Senzori de gaz? Românul: „uite, al dracu’, vecinul, se crede bogat, și-a pus senzori să ne arate că are bani!”. Zugrăvitul scării? Românul: „nu dau bani, să pună vecinul, dă-l dracului!”. Femeia de serviciu să vină cu apă în gură, dacă vrea să spele scara, că românul are apometru. Să nu vă mai mirați de nimic! Ăștia suntem! Credeți că învățăm ceva din tragedia altora? Da, poate vor fi ceva controale, vor înjura românii că nu a venit președintele, premierul, senatorul, deputatul, primarul, Maica Domnului etc. să le rezolve problemele și cam aia va fi! În rest, vom continua să trăim o viață în improvizații. Astăzi au fost niște oameni din…, mâine, „Doamne-ferește!”, ar putea fi oricare dintre noi!»
Da, așa este textul Monalisei nu are nimic cu „coborâtul milităriei din pod”, dar este o definire a Românului anului 2025. Vine războiul. Românul: „ce l-am chemat eu? Să lupte cine l-o chemat!”.
Zilele acestea o să revin cu alte amintiri din „cătănia de pe vremea împușcatului”.