Un discurs istoric al lui Nicușor Dan în fața noii generații de magistrați

Discursul lui Nicușor Dan în fața noii garnituri de magistrați are toate datele unui moment neobișnuit în raport cu discursul prezidențial despre Justiție. Este primul președinte care lovește frontal într-o problemă pe care politica românească a preferat prea mult timp să o ocolească: derapajele sistemului judiciar și ruptura dintre Justiție și omul care îi cere protecția.

Câteva puncte sunt decisive.

Mai întâi, omul trebuie pus în centrul actului de justiție. Nu instituția pentru ea însăși, nu statistica dosarelor, nu confortul sistemului, nu cariera magistratului, ci omul care intră în instanță și așteaptă de la Justiție un singur lucru: să i se facă dreptate.

Dar partea cu adevărat importantă a discursului este alta: președintele a pus degetul pe derapajele sistemului.

Și aici trebuie spus direct ceea ce, ani întregi, s-a spus în șoaptă.

Sistemul judiciar s-a obișnuit să nu fie întrebat.

S-a obișnuit să fie criticat cu mănuși, să răspundă prin invocarea independenței atunci când era întrebat despre responsabilitate și să transforme, uneori, prestigiul instituției într-un paravan împotriva întrebărilor incomode.

Așa s-a instalat o anomalie democratică: cetățeanului i se cere să respecte Justiția, dar Justiția nu poate cere cetățeanului să renunțe la dreptul de a o întreba dacă își face bine treaba.

Independența nu poate deveni un zid în jurul sistemului.

Independența este o garanție pentru judecător, nu o armură pentru instituție.

Iar atunci când o instituție care exercită o asemenea putere asupra vieții oamenilor devine greu de întrebat, greu de controlat și aproape imposibil de criticat fără ca întrebarea să fie reinterpretată drept „atac la Justiție”, problema nu mai este doar una de comunicare.

Este una democratică.

Justiția nu poate avea privilegiul de a se judeca singură moral.

Nu poate pretinde că orice critică îi afectează independența.

Nu poate confunda autoritatea cu infailibilitatea.

Și nu poate cere încredere doar pentru că poartă numele de Justiție.

Încrederea nu se proclamă. Se câștigă.

Se câștigă prin hotărâri temeinice, prin respectarea legii, prin egalitatea cetățeanului în fața autorității și, mai ales, prin capacitatea sistemului de a recunoaște atunci când greșește.

Aici este forța discursului lui Nicușor Dan: a mutat discuția din zona intangibilă a prestigiului instituțional în zona concretă a responsabilității.

Este o schimbare de paradigmă.

Nu mai este suficient să spunem că Justiția este independentă. Trebuie să putem spune și că este corectă.

Nu mai este suficient ca magistratul să fie protejat de presiuni. Trebuie să existe și garanția că cetățeanul este protejat de abuz.

Nu mai este suficient ca sistemul să ceară respect. Trebuie să producă motive pentru care respectul să existe.

Iar dacă există derapaje, ele trebuie numite.

Dacă există erori, trebuie corectate.

Dacă există practici care lovesc în cetățean, trebuie eliminate.

Aceasta nu este slăbirea Justiției.

Este, dimpotrivă, singura cale prin care Justiția își poate recâștiga autoritatea.

Noua generație de magistrați primește, astfel, o lecție mult mai importantă decât una despre cariera care începe astăzi: autoritatea funcției nu este un privilegiu personal, ci o responsabilitate publică.

Un magistrat nu este chemat să apere sistemul atunci când sistemul greșește. Este chemat să apere legea.

Nu este chemat să protejeze imaginea instituției. Este chemat să protejeze dreptatea.

Nu este chemat să uite omul din spatele dosarului. Este chemat să-l vadă.

De aceea, discursul de astăzi poate deveni istoric.

Pentru prima dată după mult timp, șeful statului nu a vorbit doar despre cât de importantă este Justiția.

A întrebat, frontal, ce fel de Justiție avem.

Iar întrebarea aceasta nu mai poate fi închisă prin formule despre prestigiu, independență sau autoritate.

Pentru că în centrul Justiției nu trebuie să stea sistemul.

Trebuie să stea omul.