La 20 iulie 2016 se stinge din viață Radu Beligan, lăsând în urmă sau carieră de aproape 80 de ani. Dincolo de titlurile onorifice și recordurile de longevitate, rămâne întrebarea: cum a reușit un singur actor să traverseze patru regimuri politice diferite și să rămână, până în ultima zi, un punct de referință al scenei naționale?
Născut în 1918, în localitatea Galbeni, Radu Beligan a fost mai mult decât un actor, a fost un martor și un supraviețuitor al istoriei. Debutul său, produs la sfârșitul anilor ’30, a coincis cu o perioadă de efervescență culturală, dar și de tensiuni politice majore. Într-o epocă în care teatrul românesc oscila între declamația patetică și realismul incipient, tânărul Beligan a impus o paradigmă nouă: rigoarea intelectuală.
Cariera lui Beligan nu a fost un parcurs liniar, ci unul construit prin disciplină și o capacitate rară de adaptare. În anii ’40, a jucat pe scenele teatrelor particulare din București (precum Teatrul Alhambra sau Teatrul Comedia), învățând „meserie” de la figurile legendare precum Lucia Sturdza Bulandra sau Ion Iancovescu. O școală a pragmatismului scenic la pregătirea pentru marea turnură din 1961: fondarea Teatrului de Comedie.
Ca director al acestui teatru, Beligan a reușit o performanță rară în plin regim comunist: a scos teatrul românesc din izolare. Spectacolul „Rinocerii” de Eugen Ionescu, montat la București sub conducerea sa, a fost prezentat la Paris și aclamat de critică internațională. A fost momentul în care Beligan a demonstrat că limba română și stilul de joc autohton pot fi sincronizate cu avangarda europeană a absurdului.
Ceea ce l-a diferențiat pe Radu Beligan de contemporanii săi a fost refuzul „excesului”. Într-o cultură teatrală care adora adesea gesturile largi și vocea tunătoare, Beligan a ales economia de mijloace. Stilul său se bazează pe nuanță, pe pauză logică și pe o ironie fină, livrată cu un calm aproape clinic.
În rolurile din dramaturgia lui Caragiale, el a propus o lectură modernă. Agamiță Dandanache, în interpretarea sa, nu era doar un personaj comic, ci o întruchipare subtilă a senilității politice periculoase. În piese precum „Egoistul” de Jean Anouilh – spectacol pe care l-a jucat de sute de ori – el a adus în fața publicului sau eleganță burgheză care părea să sfideze contextul social înconjurător.
Între 1969 și 1990, Beligan a condus Teatrul Național din București. Aceasta a fost marcată de un echilibru extrem de dificil între presiunea cenzurii și dorința de a menține standardele estetice. Sub mandatul său, TNB a găzduit mari spectacole din repertoriul universal, oferind actorilor și publicului o fereastră către marea literatură, chiar și atunci când ideologia oficială cerea altceva.
Criticii săi i-au reproșat uneori compromisurile făcute cu puterea politică a vremii, însă susținătorii săi argumentează că, prin diplomația sa, a protejat instituția și a permis supraviețuirea unui nucleu de excelență artistică.
În 2013, la vârsta de 95 de ani, Radu Beligan intra în Cartea Recordurilor drept cel mai în vârstă actor aflat în activitate pe scena unui teatru. Dincolo de aspectul inedit al știrii, acest record spunea ceva mai profund despre etica sa de munca. Pentru Beligan, scena nu era un loc al inspirației de moment, ci unul al antrenamentului continuu.
Radu Beligan a fost căsătorit de trei ori, prima soţie fiind actriţa Nineta Gusti, alături de care a împărţit binele şi răul timp de 15 ani. Cea de-a soţie a fost Dana Crivăţ, cu care are o fiică, Ana Maria, iar a treia soţie a fost scriitoarea Marica Beligan, cu care s-a căsătorit în anul 1965 – trecută la cele veşnice în anul 1993 – o căsătorie în urma căreia au rezultat trei copii: Lamia – care a urmat profesia tatălui, Raluca şi Alexandru.
Actorul Radu Beligan a murit la 20 iulie 2016, la vârsta de 97 de ani.
Astăzi Radu Beligan rămâne o figură istorică a culturii române. Nu doar pentru cele peste 80 de roluri sau pentru deceniile de management cultural, ci pentru că a impus ideea că actorul trebuie sa fie un intelectual al scenei. Moștenirea sa este o a profesionalismului rece, a respectului pentru text și a convingerii că teatrul, indiferent de regimul politic, trebuie să rămână în zona a eleganței spiritului.
Pentru cei care l-au văzut jucând, Radu Beligan rămâne vocea inconfundabilă care, printr-o simplă inflexiune, poate schimba cursul unei întregi piese. Pentru istorie, el rămâne arhitectul care a construit poduri între teatrul interbelic și cel contemporan.
