Astăzi subt ochii noştri. Pentru întîia oară într’un petec de pămînt romînesc desrobit, cade vălul de pe chipul de bronz al lui Eminescu. In zilele noastre de preocupări materiale, cînd după sîngele scurs în tranşee o sete de viaţă păgînă alungă cugetele din sferele abstracţiunii, d-voastră, un colţ de popor din Banat, v’aţi ridicat pe aripile poeziei. Cînd alţii aleargă după sgomotul zarafilor, d-voastră vă cereţi în tăcerea unui templu, cînd alţii se lasă răpiţi de valul bucuriilor deşerte, d-voastră zidiţi un altar.
Am căutat să desleg în mintea mea rostul tainei: de ce anume prima consacrare populară de acest fel o dă lui Eminescu tocmai Banatul? De ce tocmai aici la graniţă, în faţa unei şcoli rurale din Sîn-Nicolaul-Mare?
Dintr’un discurs rostit la Sân-Nicolaul-Mare, răsare fruntea boltită a maestrului? De ce preoţi şi învăţători şi cete de ţărani învăliţi în înfiorare mistică v’aţi adunat cu toţii să vă plecaţi genunchii? Cred că vă înţeleg şi pot da răspunsul.
Mai întîi, Banatul e ţara simţămîntului artistic, unde cîntecul e la el acasă şi unde un suflet cald palpită la toate atingerile, ca o minunată harfă.
Al doilea, conştiinţa voastră naţională, conştiinţa propriei valori şi a diferenţiării de alte neamuri, tresare mai vie, cu sbucniri de fiecare clipă.
Ş’al treilea, bănăţeni, la praznicul libertăţii, voi sunteţi singurii care n’aţi venit cu toţii, în inimă v’au rămas încă strigăte care dor, chemări tulburătoare… Din acest vălmăşag de simţiri, din dragostea pentru cîntec, din mîndria de rasă şi din protestarea unui drept ştirbit, aţi înălţat acest semn de proslăvire. V’a trebuit un poet, care să vă zuduie şi să vă alinte, un cântăreţ şi un animator pentru ziua de mîine.
L-aţi ales pe Eminescu şi aţi fost pricepuţi în alegere. Omagiul pe care i-l aduceţi vă face cinste, fiindcă dovediţi o înaltă înţelegere a culmilor de pe care vorbeşte gîndirea noastră. Eminescu este şi rămîne cea mai strălucită incarnaţie a geniului romînesc. Vremea de astăzi cu toate izbînzile ei îi aparţine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărîmare şi tot avîntul de reclădire ţîşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvînt ideia integralităţii naţionale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului dela Botoşani s’a îndrumat spre acest ideal, căruia mai târziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Unitatea literară ca o formulă pregătitoare a unităţii politice, iată lozinca către care s’a îndrumat el, căreia dela început i-a jertfit ritmul măreţ al unei creaţiuni fără precedent încă în analele noastre.
Din primele zile, elevul lui Aron Pumnul pornit în pribegie, a simţit chemările întregului sol romînesc, prins atunci subt atîtea stăpîniri vitregi. A plecat să-l cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-l audă. Limba lui literară, într’o vreme cînd grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea «veche şi înţeleaptă» a tuturora. Un proverb din munţii Moldovei, o glumă de pe Tîrnava, o frază euritmică din Gorj, toate îşi dau întîlnire în atelierul lui Emineşcu, ca să închege patrimoniul unităţii. El a fixat mai întîi şi de un caracter definitiv tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult: e părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră. E cel dintîi romîn al cărui creştet primeşte binecuvîntarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte pînă în glesne în pămîntul strămoşesc. Mai mult ca oricare altul, el a crezut în neam, l-a simţit în adîncime, l-a înţeles în misiunea lui istorică. Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de «scripturile bătrîne», i s’a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i-a strălucit epopeea dela o miic patrusute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Citiţi «Doina» lui, cîntecul năzuinţelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a romînismului. Pentrucă politica naţională întemeiată pe puritatea de sînge şi pe încercuirea în tradiţiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n’a avut un mai luminos doctrinar decît pe poetul «Luceafărului». Oricît ar fi dispuse minţile simpliste să creadă că jocul realităţilor scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesităţilor naţionale e numai apanajul politicianilor profesionişti, adevărul e altul. Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al Romîniei în creştere. Citiţi articolele lui şi veţi vedea că staţi în faţa unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie naţională.
Deaceea aţi avut o intuiţie fericită cînd vi l-aţi decretat ca paznic suprem al sufletelor voastre şi l-aţi turnat în bronz. În vremea asta de plămădeală, cînd ţara e înconjurată de frămîntări vulcanice, cînd duşmănii văzute şi nevăzute se plimbă subt ochii noştri, alături cu învălmăşeala atîtor nepricepuţi, cînd piroane străine ni se bat în carne şi mulţi venetici se împart încă pe cămaşa acestui biet popor, d-voastră, adunaţi-vă la poalele acestui monument şi primiţi sfatul din îndrumările lui.
Eminescu vă va răsplăti. Din el vă veţi împărtăşi cu acea dragoste de ţară care e temelia tuturor căminurilor bine aşezate. Veţi avea dela el poruncile de toate zilele, veţi şti cum să afirmaţi existenţa voastră de avangardă a romînismului.
O graniţă se păzeşte sau cu un corp de armată, sau cu statuia unui poet legată de inimile tuturora. Aţi ales pe cea maitare, aţi ales pe poet, cum v’au povăţuit impulsurile firii unui popor de artişti. Lăsaţi-mă să vă mulţumesc, avînd acest drept printr’un sbucium îndelung pe urmele învăţătorului. In ziua cînd şi la Nistru, acolo în Basarabia, se va ridică din obolul mulţimei anonime un altar la fel, în ziua aceea statul romînesc a primit consacrarea eternităţii şi a ajuns aşa cum l-a visat el, puternic şi nedespărţit deapururi, – dela Nistru pînă la Tisa.
Scriere a lui Octavian Goga din volumul „Precursori”, București 1938.
