În urmă cu doar câteva ceasuri, Dănuț Buhăescu, primarul orașului Uricani, a plecat la Domnul.
Nu sunt și nu am fost nici pe departe unul dintre jurnaliștii apropiați de Dănuț Buhăescu. Vorbeam de câteva ori pe an și cam atât. Nu am avut o relație de prietenie cu el și tocmai de aceea pot spune astăzi, fără ca cineva să mă poată acuza că scriu sub imperiul unei apropieri personale: Dănuț Buhăescu era un om corect și un politician teribil de tenace.
Și-a depășit de mult condiția.
Viața a vrut una cu el, însă Dănuț a luat-o în sensul opus. A crescut greu. Cât de greu, numai el și Dumnezeu știu. Dar nu s-a lăsat învins de locul din care a plecat. Și-a urmat un vis. A muncit. A căzut, s-a ridicat și a mers înainte. Și a reușit !
În ultimii ani a dus însă cea mai grea luptă a vieții sale. Suferea de o boală incurabilă. A luptat. S-a rugat. A nădăjduit.
M-a impresionat enorm felul în care s-a apropiat de Dumnezeu după ce și-a aflat diagnosticul. Când omul înțelege cât de fragilă este viața, multe dintre lucrurile pentru care ne sfâșiem zilnic devin dintr-odată mici. Pentru Dănuț, Dumnezeu a devenit sprijin, speranță și refugiu.
Și aici vreau să mă opresc.
Pentru că există ceva ce nu pot și nu vreau să trec sub tăcere nici măcar astăzi. În timp ce omul acesta se lupta pentru viața lui, niște indivizi abjecți, de cea mai joasă speță, au continuat să lovească în el.
Știau. Știau foarte bine prin ce trece.
Știau diagnosticul. Știau chinul. Știau că în spatele primarului, al politicianului și al adversarului lor se afla un om măcinat de o boală cumplită. Știau că există o familie care trăiește fiecare zi cu spaima zilei următoare.
Și nu s-au oprit. Nici măcar atunci.
Au continuat să-l atace. Au continuat să arunce cu noroi. Au continuat să caute capital politic călcând în picioare un om care își ducea propria Golgotă.
Au făcut-o până aproape de ultimele sale zile.
Poți să nu fii de acord cu un politician. Poți să-l critici. Poți să-i contești deciziile, administrația, partidul, mandatul. Este absolut firesc.
Dar atunci când știi că omul din fața ta se luptă cu moartea și alegi să continui să-l lovești doar pentru câteva aplauze, câteva voturi sau câteva puncte politice, problema nu mai este politica. Problema este caracterul.
Există o limită sub care un om n-ar trebui să coboare.
Unii au coborât-o.
Mi-e greu să înțeleg ce fel de satisfacție poate avea cineva atunci când lovește într-un om despre care știe că, după ce stinge telefonul și închide ușa casei, nu se mai luptă cu adversarii politici, ci cu propria moarte.
Ce victorie politică poate fi aceea?
Ce poți câștiga? Și, mai ales, ce trebuie să fi pierdut în tine ca om ca să poți face asta?
Dănuț punea la suflet toate aceste mizerii. Știu asta. Chiar dacă nu lăsa aproape niciodată să se vadă. Le ducea cu el. Peste boală. Peste tratamente. Peste frică. Peste grija pentru familie.
Iar acum a plecat.
Și sunt convins că a plecat și cu o mâhnire. Mâhnirea că, până aproape de capăt, au existat oameni care n-au fost capabili să lase armele jos nici măcar în fața suferinței și a morții.
Astăzi însă nu mai contează ce au scris ei, veninul, mizeriile și răfuielile pe care le-au purtat niște oameni mici. Orice ar spune, oricât ar scrie și oricât ar încerca să rescrie lucrurile, există un adevăr pe care nimeni nu i-l poate lua lui Dănuț Buhăescu: a iubit Uricaniul și l-a schimbat. Și-a iubit munca și a trăit pentru ea. A ars pentru orașul pe care l-a condus atâtea mandate, cu bune și cu rele, cu reușite și greșeli, cu oameni care l-au iubit și oameni care l-au contestat. Și-a pus viața, energia și anii în acest oraș, iar urma aceasta rămâne.
Astăzi, pentru Dănuț, politica s-a terminat. Nu mai există campanii, funcții, voturi, adversari sau atacuri. Există doar omul în fața lui Dumnezeu. Iar celor care au găsit de cuviință să-l lovească până aproape de ultima clipă le rămâne ceva cu care vor trebui să trăiască: propria conștiință. Dacă o au.
Poate că moartea lui Dănuț Buhăescu ar trebui să fie și un semn către oamenii politici: opriți-vă măcar în fața suferinței, lăsați ura și răfuielile deoparte, pentru că e prea multă încrâncenare într-o lume în care, până la urmă, toți suntem doar trecători. S-a ajuns mult prea departe…
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în Împărăția Sa!
