Un simbol al excelenței actoricești pe scenele internaționale – Maria Ventura

Maria (Marie) Ventura este un caz rar de bilingvism în arta teatrală, jucând cu egală expresivitate atât în limba română, cât și în franceză. Pe bună dreptate, unele enciclopedii o menționează ca actriță româncă și franceză sau „actriță româncă în limbile franceză și română”.

Ar fi trebuit să împlinească 140 de ani.” Dincolo de această barieră simbolică a timpului, Maria Ventura rămâne fixată în memoria teatrului european nu prin cifre, ci prin forța unui destin început într-o scurtă lungă din strada Labirint și împlinit pe cea mai prestigioasă scenă a lumii. Fiica actriței Lea Fanchette Vermont și a scriitorului Grigore Ventura a purtat în sânge sau moștenire culturală complexă, pe care a transformat-o dintr-o dragoste de foileton romantic într-o disciplină artistică de fier. De la „nodulul de copil” care refuza să plângă atunci când cădea pe brânci, până la studenta care ține șase ore pe zi pentru a-și disciplina dicția pariziană, ei a fost marcat de o tenacitate rare. Maria Ventura nu a fost doar o „podoabă a Comediei Franceze”, ci o artistă care a demonstrat că rigoarea tehnică și emoția autentică pot anula orice barieră geografică sau culturală, devenind prima româncă ce a dominat tragedia clasică în chiar inima Franței.

Biografia Marie Ventura scrisă de Costin Tuchilă pentru Revista Teatrală Radio

Fiica actriței de origine evreiască Lea Fanșeta (Fanchette) Vermont, sora pictorului Nicolae Vermont, și a scriitorului și compozitorului Grigore Ventura, Aristida Maria s-a născut la București, data cea mai plauzibilă fiind 13 iulie 1886  – și nu 1888, cum apare în alte surse. Primește numele Ventura în 1890, după legalizarea căsătoriei celor doi părinți. Grigore Ventura se îndrăgostise fulgerător de Fanchette Vermont la examenul de admitere al acesteia în Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică. A fost o dragoste parcă desprinsă din foiletoanele romantice, ascunsă, pe cât era posibil, de ochii lumii.

Viitoarea actriță crește în mediul teatral de la cea mai fragedă vârstă. C Nottara nota în „Amintiri”: „Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anișori poate, care în loc să plângă ca toţi copiii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o țineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge”, scrie C. I. Nottara în Amintiri. „Multe năzbâtii făcea. Se amesteca în repetiții. Noi făceam mișcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, țipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna pe clanță. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, își da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam. Mai târziu a devenit artista genială care va lăsa o dâră de lumină fermecătoare. Cinste pentru ea că este o podoabă a Comediei Franceze şi cinste pentru noi că prin ea rasa românească cucerește izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.”

Maria Ventura, care era fina Aristizzei Romanescu, este înscrisă timpuriu la Conservatorul bucureștean, unde îi are colegi pe Tony Bulandra, Lucia Costescu și Zaharia Bârsan iar printre profesori, pe Nottara și Aristizza Romanescu. La vârsta adolescenței, se îndrăgostește de Tony Bulandra, mai mare ca ea cu 5 ani. Iubirea adolescentină consfințită deja prin logodnă se năruiește pentru că la puțin timp Grigore Ventura ia hotărârea de a-și trimite fiica la Paris, făcând demersuri la Ministerul Instrucțiunii Publice pentru a obține o bursă. Maria Ventura urmează cursurile Liceului „Lamartine” și un conservator particular. Nu este admisă la Conservatorul de Artă Dramatică din prima încercare, din cauza dicției, comisia oprind-o înainte de a-și termina recitarea. „Am citit cu voce tare câte șase ore pe zi, corectată de un repetitor, până îmi mureau buzele”, își amintea actrița. Un an mai târziu, în 1902, intră strălucit la Conservator, recitând un fragment din Fedra de Racine, unul dintre viitoarele roluri de mare succes din cariera actriței.

Termină Conservatorul parizian în 27 iulie 1905, cu premiul I pentru tragedie și premiul al II-lea pentru comedie. Fusese remarcată repede de două dintre celebritățile epocii, Édouard de Max și Sarah Bernhardt. Face parte din trupa franceză condusă Édouard de Max, care dă o serie de reprezentații pe scena Teatrului Național din București (4–13 octombrie 1904). Maria Ventura apare alături de De Max în Hamlet de W. Shakespeare (Ofelia), în Britannicus și Andromaca de Racine, în rolul Zanetto din Le Passant (Trecătorul) de François Coppée şi în Jean-Marie de André Theuriet. „Punctul de atracţie al turneului – scrie Daniela Gheorghe în Arta Mariei Ventura  – îl constituie evoluţia actorilor români, care se reliefează pe fondul prestaţiei mai curând modeste a trupei franceze. Ventura obţine sufragii îndeosebi în Hermione din Andromaca  – rol care va deveni o piesă de rezistenţă în repertoriul ei. Profesorul Mihail Dragomirescu intuieşte, între primii, potenţialul tinerei interprete, pe care îl opune mijloacelor «exterioare» practicate de consacratul ei partener. Dincolo de temeritatea orgolioasă şi de stângăciile vârstei, criticul vede la Maria Ventura germenii unei arte a emoţiei autentice, a trăirilor profunde: «a putut să mă facă să simt cu claritate altceva decât simplele impresiuni venite de la armonia versurilor, de la mlădierea portului, de la varietatea gesturilor, de la strălucirea costumelor  – a putut să mă facă să simt stările sufleteşti adânci şi ireductibile, voinţa neînfrântă şi neînfrânată a personagiului ce reprezenta. […] D-sa este pe drumul marei arte, pe care drum – dacă nu cumva se va rătăci – cred că d. de Max nu va putea merge niciodată.» («Epoca», 19 octombrie 1904).”

După absolvirea Conservatorului, primul ei spectacol pe o scenă pariziană pare să fi fost Scarron de Catulle Mendès, în regia lui Jean Coquelin, la Théâtre de la Gaîté-Lyrique (1905). În același este distribuită în rolul titular din tragedia Esther de Jean Racine la Teatrul Sarah Bernhardt, rol pe care îl va juca și pe scena de la Odéon, în 1913.

Anii 1909–1913 marchează în biografia Mariei Ventura și o bogată filmografie (filme mute). În 1909 și 1910 apare în trei filme de Victorin-Hippolyte Jasset: Le Roman d’un jeune homme riche, L’Ensorceleuse (rolul Vrăjitoarei) și în rolul lui Salom din Hérodiade (de Georges Hatot și Victorin-Hippolyte Jasset).

1912 înseamnă pentru Maria Ventura nu mai puțin de cinci filme franțuzești (Quentin Durward de Adrien Caillard, rolul Isabelle de Croye; La Fin de Robespierre de Albert Capellani, rolul Thérésa Cabarrus; Le Fils de Charles Quint de Adrien Caillard; Nini l’assommeur; Antar), actriţa făcând „figură de vedetă nr. 1 a ecranului francez, alături de Gabrielle Robinne. În acea epocă, numeroase filme ale ei apar pe ecranele bucureştene, reclama punând accentul pe prezenţa sa, chiar cu riscul de a anunţa că un film intitulat Mizerie şi crimă o are pe «domnişoara Ventura în rolul titular…» Dintre toate aceste producţii, este probabil că mai există prea puţine. Şansa cea mai mare de a fi prezentă în cinematecă o are însă tocmai realizarea ei cea mai importantă, versiunea realizată în 1912 de Capellani, după Mizerabilii lui Hugo [premiera în 1913, n.n.]. Maria Ventura juca aci pe Fantine, în timp ce Henry Krauss era Jean Valjean, în distribuţie figurând şi steaua de music-hall Mistinguett.”

În 1913 apare în rolul titular din Zaza de Adrien Caillard, mai târziu, în Molière, sa vie, son œuvre de Jacques de Féraudy și, spre sfârșitul vieții, în rolul Consuela din filmul lui Roger Richebé, Gibier de potence (1951). În total, după cum remarcă Ion Cantacuzino, „filmografia ei cuprinde – ciudată coincidenţă – tot 12 filme, ca şi cea a lui De Max.”

Odată cu declanșarea Primului Război Mondial, Maria Ventura revine des în România. În 1914, se înființează Compania Marioara Voiculescu-Bulandra.

În stagiunea 1915–1916, Maria Ventura joacă la Sala Comedia, cu mare succes, alături de Tony Bulandra, creând rolurile din comedia Îndrăgostita de Georges de Porto-Riche și Marșul nupțial de Henry Bataille, „două dintre cele mai mari succese ale carierei sale teatrale”.

În volumul său de Amintiri, Lucia Sturdza Bulandra face o semnificativă caracterizare a Mariei Ventura, actrița pentru care fiecare nou rol însemna un triumf, „întrecându-l pe cel precedent: „Fiica tragedienei Lea Vermont şi a gazetarului şi autor dramatic Grigore Ventura – Maria Ventura a moştenit de la părinţii săi o patimă neînfrântă pentru teatru şi pentru viaţă. […] După câteva apariţii reuşite pe scene pariziene, Maria Ventura a jucat în franţuzeşte, împreună cu De Max la Arenele Romane, Andromaca, Esop şi alte piese clasice şi, după un timp, s–a încadrat vremelnic în Bucureşti în Compania Bulandra cu neuitatele ei interpretări în Omul de altădată, Marşul nupţial […] şi atâtea alte reprezentaţii, în care fiecare era un triumf, întrecându-l pe cel precedent. Maria Ventura a jucat cu succes şi la Teatrul Naţional.”

Tudor Arghezi este entuziasmat de interpretarea Mariei Ventura (Marguerite Gauthier) în dramatizarea după Dama cu camelii de Al Dumas-fiul: „Totul e atât de inefabil şi de simplu acordat în această făptură, născută pentru teatru şi pentru desfătarea cerebrală a unui joc prin lumina rampei […]. În Teatrul Naţional, aşezat ca o gospodărie cu socotelile făcute, cu deficitul prevăzut, o gospodărie serioasă, ospitalieră şi cam veche, roasă pe dinafară, Maria Ventura a intrat cu o sburdălnicie genială necunoscută, ca un căprior trezit din munte în salonul uitat deschis al conacului moşiei.”

În 1916 joacă în turneu pe scena Naționalului din Iași cu Compania Bulandra, spectacolele având ca scop strângerea de fonduri destinate ajutorării răniților. În 11 martie 1918 are loc la Teatrul Național din Iași premiera spectacolului Nora de Ibsen, cu Maria Ventura în rolul titular alături de Tony Bulandra, Ion Manolescu şi Victor Antonescu. (8) Nora mai apăruse pe afișe la București în turneele unor trupe străine (prima dată în 1897–1898, cu Gabrielle Réjane), se jucase la Iași în stagiunile 1900–1901 şi 1908–1909 (Aglae Pruteanu interpreta rolul Norei) și fusese montată la Teatrul Național din Craiova în 1914, într–o primă reprezentare având în distribuție numai artiști români (cu Marioara Antonescu în Nora Helmer şi Victor Antonescu în rolul lui Torvald Helmer).

Înscrisă în „Crucea roșie”, Maria Ventura merge, însoțită de George Enescu și C. I. Nottara, în spitale de front, pentru a alina durerile răniților. Într–o baracă-spital din Iași, îl întâlnește pe tânărul de 20 de ani George Vraca, întâlnire providențială pentru viitorul actor, amintită peste ani în mărturisirile sale din revista „Teatrul”:

„Dar acolo, în lazaretul acela de la Iași, în încăperea în care zăceau treizeci de oameni, în care miasmele de rană infectată se îmbinau cu izul usturător de sudoare, acolo, atunci, s-a petrecut ceva cu totul neașteptat, care avea să-mi schimbe pe de-a-ntregul rostul vieții. Această întâmplare, atât de hotărâtoare, a fost întâlnirea mea cu Maria Ventura, cu Nottara și George Enescu. Mi-aduc aminte ca acum, era o după-amiază încinsă, de sfârșit de august. Toropeala ne cuprinsese într-atât, încât până și gemetele și suspinele amorțiseră. Dar, pe neașteptate, s-a deschis ușa și a intrat mai întâi Enescu, urmat de Maria Ventura și de Nottara. Vizita avea scopul să încerce – cu ajutorul artei acestor mari monștri – să ne mângâie suferința noastră. Enescu a cântat, cei doi magicieni ai scenei au spus versuri… Mai pe urmă, au stat de vorbă cu fiecare din noi. Pe mine m-au întrebat ce ocupație am și m-au pus să le povestesc ceva.

– La teatru nu te-ai gîndit niciodată ? – a întrebat așa, din senin, Maria Ventura.
– La teatru? – m-am minunat eu. Apoi am bâiguit, puțin cam încurcat: N-am fost decât de vreo două ori la teatru…
Iar bătrânul Nottara mi-a mărit stânjeneala, râzând cu o poftă de uriaş.
– Nu asta te-am întrebat – a urmat Maria Ventura. Voiam să ştiu dacă nu te-ai gândit niciodată să devii actor.
– Actor? – m-am minunat, mai tare ca la început. Dar pentru asta mai trebuie şi talent.
Maestrul a râs iar, la fel de uriaş, auzindu-mi răspunsul. Dar Maria Ventura a rostit simplu şi liniştit:
– Tocmai…!
Şi atât de simplu şi liniștit a spus ea vorba asta, încât parcă m-a înfiorat.
Când am păsărit spitalul, în loc să plec la București, la părinți, am rămas în orașul refugiului și seară de seară urcam scările Naționalului ieșean. N-am pierdut nici unul din spectacolele pe care Maria Ventura, secondată de actori bucureșteni și ieșeni, le-a dat în capitala Moldovei.
În toamnă – nu întâmplător – am uitat să mai plec în Franța, la facultatea aceea vestită de agronomie și – tot nu întâmplător – m-am dus să-l caut pe Nottara. Maestrul, de bună seamă foarte dibaci în a citi gândurile, a râs iar, cutremurător, a treia dată, și așa m-am pomenit intrat la Conservator.”

După război, Maria Ventura se întoarce la Paris. Trecuse un deceniu și jumătate de la primele ei spectacole în teatre pariziene și acum i se deschidea, de fapt, o altă etapă a excepționalei sale cariere: râvnita scenă a Comediei Franceze, unde debutează în 1919 în rolul lui Germaine Fortier din Le Voile déchiré de Pierre Wolff, autor de piese sentimentale și libretist de operete, dotat însă cu remarcabil simț al observației moravurilor epocii și ironie. Comedia sa pe tema adulterului, Secretul lui Polichinelle (1903), făcuse un mare succes, fiind jucată în peste 80 de orașe (inclusiv în SUA) iar Marionetele, comedie în patru acte (1910), apăruse pe afișe în Broadway, în interpretarea Allei Nazimova (1911). Învățată cu micile și marile răutăți ale gazetarilor, Maria Ventura era realmente mirată de succesul de presă al debutului său la Comedia Franceză: „N-am crezut niciodată că presa franceză poate fi unanimă în aprecierile ei. Sunt depăşită de scrisorile de felicitare.” (Scrisoare din 21 octombrie 1919).

După spectacolele din 1920, între care Le Repas du lion de François de Curel (rolul Louise de Miremont) și Paraître de Maurice Donnay (Christiane Mergès), în 1921 (premiera: 27 aprilie), Maria Ventura joacă la Comedia Franceză în Sicilianul sau Amorul pictor (Le Sicilien ou l’Amour peintre) de Molière, în rolul Isidore, montare de Georges Berr, Societar al Comediei Franceze (1886–1923) și dramaturg. Sicilianul (jucată pentru prima dată la 14 februarie 1667), farsă într-un act în proză, cu balet, având ca temă inutilitatea precauţiunilor, pe urma comediilor Şcoala bărbaţilor şi Şcoala nevestelor, fusese aleasă de directorul (administrator general) Comediei Franceze, Émile Fabre, în cadrul programului de prezentare a comediilor-balet, într-o integrală Molière, ca omagiu adus de actorii epocii patronului lor cu ocazia tricentenarului nașterii sale (15 ianuarie 1622). Trupa avea neapărată nevoie, în viziunea lui Fabre, de un coregraf permanent. Este aleasă Jeanne Chasles, de la Opéra Comique. „Focul de artificii începe cu reluarea Amorului doctor la 15 ianuarie 1920”, cu 14 balerini, în regia lui Georges Berr, dar majoritatea criticilor subliniază mediocritatea coregrafiei. În schimb, spectacolul cu Siclianul, „montat într-un delicios decor turnant realizat de Émile Bertin, cu costumele pitorești ale lui Charles Bétout, este unanim apreciat. Cântecele, interpretate de voci frumoase, baletul, în care apar deopotrivă dansatori și actori, sugestiile care trimit la estetica Marelui Secol, totul place în acest spectacol de pur divertisment.”  Același Georges Berr montează în 1921 Les Fâcheux (Pisălogii, premiera: 28 septembrie) și Monsieur de Pourceaugnac (15 noiembrie).

Fără îndoială, în rolul sclavei grecoaice Isidore din Sicilianul, Maria Ventura excela prin temperament și, probabil, exotism, cu „sburdălnicia genială”, de „căprior trezit din munte în salonul uitat deschis al conacului moşiei”, pe care i-o remarcase Tudor Arghezi în 1915. De n-ar fi să exagerăm, silueta schițată de Charles Gir în desenul din 1921, Maria Ventura în Le Passé la Comedia Franceză, este un argument…

În 1922 Maria Ventura primește titlul de Societar al prestigioasei instituții. Se va retrage din această calitate în 1941, într-un moment politic delicat, pentru a alunga suspiciunile care planau asupra originii ei evreiești, doar în parte reale, mai ales că mama sa, Lea Fanchette Vermont, devenise creștin ortodoxă prin căsătoria cu Grigore Ventura (vom detalia la momentul potrivit).

„Le Mariage forcé (Căsătorie cu de-a sila), în 1922, este de asemenea reluat cu divertismente și balet. «Charivari»  final, balet cu măști, le permite domnișoarei Ventura și lui Duflos să execute un pas spaniol.”

Publicul francez o admiră pe Maria Ventura în spectacole de factură diferită pe scena Comediei Franceze, unde e distribuită constant până în 1926 și din 1932 până în 1941. Întreruperea, dacă într-adevăr a existat, pentru că Maria Ventura pleca și revenea la Paris, în ciuda dificultăților și efortului presupus de călătoriile lungi în epocă, se datorează desigur faptului că actrița joacă destul de des și la București, unde înființează în 1929 teatrul care îi poartă numele.

În 1922 o vedem așadar pe scena deplinei consacrări în Ésope de Théodore de Banville (Rhodope), Vautrin de Edmond Guiraud după Balzac (Esther Gobseck), Le Chevalier de Colomb de François Porché (Doña Béatrix); în anul următor este Céline din Le Carnaval des enfants de Saint-Georges de Bouhélier; Eva Hebsen în Un homme en marche de Henry Marx, Florise în piesa cu același nume de Théodore de Banville. 1924: Le Tombeau sous l’Arc de Triomphe de Paul Raynal (Aude), L’Énigme de Paul Hervieu (Léonore), Le Vieil Homme de Georges de Porto-Riche (Thérèse Fontanet). În 1925 interpretează rolul Doamnei de Morance în spectacolul cu Une visite de noces de Alexandre Dumas-fiul iar în 1926 apare în Chatterton de Alfred de Vigny (Kitty Bell) și Alkestis (Alceste) de Georges Rivollet după Euripide (rolul titular).

În termenii cei mai uzuali, deveniți clișeu, Maria Ventura este „marea tragediană” afirmată la Paris, actrița destinată tragediei prin vocație, interpreta ideală a partiturilor raciniene în prima jumătate a secolului ai XIX-lea. În parte, dar numai în parte, adevărat, pentru că simpla parcurgere a repertoriului său dovedește o paletă interpretativă largă, cu resurse de expresivitate în forme diferite de teatru. Sigur, a jucat cu enorm succes în tragedii de Racine, de la Agrippina din Britannicus și Andromaca la 18 ani, la Esther (1913), Clitemnestra în propria montare a Ifigeniei la Comedia Franceză (1938) și din nou Agrippina în regia lui Jean Yonnel (1938), Societar al Comediei Franceze. Dar rolul aproape cu valoare simbolică pentru Maria Ventura este Fedra, poate și pentru că îl visa din adolescență (cu monologul Fedrei cucerise, la 16 ani, comisia de admitere la Conservatorul din Paris). Revenită la București în august 1925, în perioada de concediu de la Comedia Franceză, Maria Ventura joacă la Teatrul Național din București, în stagiunea 1925–1926, în Sfânta Ioana de George Bernard Shaw, apoi în Fedra de Racine – premiera în 21 februarie 1926, în traducerea lui D. Nanu. Regia aparținea lui Vasile Enescu. Distribuția: Maria (trecută pe afiș Marioara, cum i se spunea adesea) Ventura – Fedra; Nicolae Bălţăţeanu – Hipolit; Aurel Athanasescu – Tezeu; George Calboreanu – Teramen; Eugenia Ciucurescu – Enona; Ecaterina Șahighian – Aricia; Elena Parisianu – Ismena. Eugenia Zaharia – Panopa. Ca dublură la rolul Fedrei, desigur pentru că Maria Ventura avea spectacole Paris: Angela Luncescu. Decoruri: Traian Cornescu. Spectacolul se reia în stagiunea 1927–1828 (în 8 februarie 1928), cu aceeași distribuție, fără a mai apărea pe afiș o dublură în rolul Fedrei.

„Admiratori fervenţi sau comentatori circumspecţi, criticii se vor pleca însă, cu toţii, în faţa vocaţiei de tragediană a Mariei Ventura, care izbucneşte ca o flacără în Fedra – creaţie, pare-se, desăvârşită şi apreciată ca atare la Bucureşti şi la Paris. Cu silueta ei zveltă, cu ţinuta elegantă, cu dicţia ei impecabilă, Ventura a întrupat-o pe Fedra evitând toate capcanele exagerării în care ar fi putut să cadă o actriţă mai puţin dotată: pasiunea devastatoare şi ura tăioasă pe care le trăieşte eroina lui Racine au fost redate cu un extraordinar simţ al măsurii, sub care se ghicea intensitatea tragicului.” – Daniela Gheorghe, Arta Mariei Ventura.

De amintit sunt, în presa vremii, cronicile lui Camil Petrescu, în 1926 și Tudor Vianu (1928). Camil Petrescu fixează profilul general al actriței pe care o urmărea din anii războiului: „D-ra Ventura aducea acum zece ani teatrului calităţi care se pot preciza: un fizic de o rară feminitate, un temperament activ şi mai ales o voce stranie […]: cu timbru de contraltă, cu inflexiuni minore de caterincă şi mai ales  – rară însuşire – cu nervozitatea foarte interesantă care are toate calităţile de distincţie ale graseierei, fără cusururile ei. Aceste însuşiri erau în moda timpului. Cu ele atingeai apogeul zilei.” Moda timpului nu era alta decât teatrul franțuzesc, nu întotdeauna de valoare, dar care prindea la public. „Patetică şi exterioară”, „raţională mai mult decât iluminată”, Ioana d’Arc, eroina din piesa lui Shaw interpretată de Maria Ventura, nu îl convinge pe severul critic. („Cetatea literară”, 15 februarie 1926). În schimb, Fedra Mariei Ventura îl entuziasmează: „eleganţa gestului, calitatea vocii, ştiinţa de a spune versul fac din d-ra Ventura o superioară tragediană. Dacă la aceste însuşiri adaugi şi copleşitoarea d-sale feminitate, înţelegi că era o Fedră cum nu se poate mai potrivită. A izbutit în actul IV să umple măreția formală cu o puternică emoție. A fost un moment de incomparabilă înălțare. De la scenă la sală era un pod invizibil și fluid, o înfrățire în emoție.” („Cetatea literară, nr. 5–6, martie 1926).

Pentru Tudor Vianu, Maria Ventura în Fedra este ca „o mare floare de lumină albă care se desface şi îşi părăseşte una câte una petalele.” („Gândirea”, nr. 4/1928).

Din singura înregistrare de teatru care există astăzi, cu vocea Mariei Ventura, raritate discografică – din fericire chiar un fragment din Fedra, monologul din Actul I, scena 3 – ne putem face o idee, pe lângă dicția și frazarea impecabile, asupra modului de abordare a rolului. Afectarea curentă la actorii epocii, existentă (nu se putea altfel) și la Maria Ventura, nu este totuși supărătoare, după gustul de azi, pentru că pasajul ușor cântat alternează cu accelerări firești dictate de sens, emoția și tensiunea anulând eficient capcana aspectului formal, de recitare literară.

A murit pe 3 decembrie 1954, la doar 68 de ani, la Paris, fiind înmormântată la Cimetière de Passy din Paris. Biografia Marie Ventura, 1-4, scrisă de Costin Tuchilă pentru Revista Teatrală Radio.

Cariera Mariei Ventura nu s-a rezumat la triumfurile de sub luminile rampei, ci a reprezentat un exercițiu continuu de demnitate și prezență activă în istoria zbuciumată a epocii sale. Trecerea s-a de la rolurile de ingenuă la maturitatea „sfintei Ioana” a lui Shaw a marcat, așa cum observa Camil Petrescu, o evoluție spre o modernitate rațională, unde inteligența tăioasă lua locul vechilor declamații patetice. Dincolo de cele douăsprezece filme mute care păstrează chipul sau de marile roluri precum Fedra, Ventura a lăsat în urmă o moștenire umană profundă: imaginea voluntară de la Crucea Roșie care alina suferință răniților în spitalele din Iași sau a mentorului care are grijă, printr-o simplă întrebare adresată teatrului, a schimbat George Vraca română tânăr. Retragerea sa forțată din 1941, impusă de contextul politic delicat al originii sale, și sfârșitul petrecut la Paris în 1954 au închis un capitol fundamental al legilor spirituale dintre București și Paris.

Maria Ventura rămâne acea „dâră de lumină” despre care vorbea Nottara, un reper de neatins al perfecțiunilor care a dovedit că o artistă autentică nu are nevoie de o singură patrie, ci poate clădi propriul regat oriunde spiritul întâlnește marea artă.