Ziua Internațională a Drepturilor Omului se sărbătorește anual pe 10 decembrie, coincizând cu momentul din 1948 când, la Paris, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului prin Rezoluția 217 A (III). Acest document subliniază că toți indivizii se nasc cu drepturi egale și inalienabile, dreptul la libertăți fundamentale. În 1950, prin rezoluția 423 (V), Adunarea Generală a ONU a desemnat oficial 10 decembrie ca „Ziua internațională a drepturilor omului”, îndemnând membri și organizații relevante să organizeze evenimente pentru promovarea, recunoașterea și respectarea acestor drepturi și libertăți.
Adoptată în 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost primul document cu aplicabilitate globală care a unificat și legiferat drepturi și libertățile fundamentale, deși nu a fost primul efort de a crea un cadru legal pentru libertate și demnitate umană. Diverse documente și personalități istorice au contribuit la consolidarea acestor drepturi de-a lungul timpului.
Unul dintre cele mai vechi documente care conținea prevederi despre drepturile omului a fost Codul lui Hammurabi, din timpul regele babilonian Hammurabi, redactat în jurul anului 1760 î.Hr. Acesta interzicea tortura, sclavia și confiscarea bunurilor fără un proces echitabil și protejat drepturile femeilor, permițându-le libertatea de a-și gestiona bunurile și de a avea roluri în societate, deși, după căsătorie, erau sub autoritatea soțului. Codul impunea monogamia, cu excepția monarhilor care puteau avea mai multe soții.
În Grecia Antică, au fost puse bazele democrației, și filosofi precum Platon și Aristotel au fost precursori ai culturii și civilizației mondiale, promovând respectul pentru drepturile omului, deși democrația era limitată la aristocrați, excluzând sclavii și femeile. Aristotel a subliniat importanța reacțiilor intelectuale și morală pentru bunăstarea umană.
Legea celor XII table a Romei, din aproximativ 451 î.Hr., a inclus referiri la drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate, libertate, un proces echitabil, alegerea liderilor și fericirea, termenul interpretat diferit astăzi. Filosofia stoică a romanilor promova ideea că toți oamenii sunt egali, indiferent de rasă sau statut social, iar în teritoriile cucerite de Imperiul Roman, drepturile omului erau parte esențială a civilizației.
„Magna Charta”, apărută în Anglia pe 15 iunie 1215, a oferit garanții pentru drepturile nobilimii, bisericii și oamenii obișnuiți, limitând puterea tiranică. În 1679, Legea Habeas Corpus din Anglia a stabilit că orice deținut trebuie să fie judecat de un tribunal. Revoluția engleză din 1688-1689 sa încheiat cu Declarația Drepturilor din Anglia, care a separat putere și a asigurat libertatea de exprimare și alegeri libere.
Secolul XVIII cunoscut ca „Secolul rațiunii”, a adus multe documente naționale în zona drepturilor omului. Declarația de Independență a SUA din 1776, Constituția americană din 1787 și Carta libertăților publice din 1791 sunt piloni ai acestui curent. Thomas Jefferson, o figură centrală a acestei perioade, a fost un influent „părinte fondator” al Statelor Unite și al treilea președinte al țării.
Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din Franța, libertatea apărută în 1789, a afirmat egalitatea umană, religioasă și de exprimare, și dreptul de a participa la guvernare, fiind un document juridic de referință până la Declarația Universală a Omului din 1948.
Convenția mondială împotriva sclaviei din 1840, organizată la Londra, a fost un pas important pentru drepturile omului la nivel global. Sclavia a fost abolită în Anglia în 1838, în Franța în 1848 și în SUA în 1865, cu contribuția decisivă a lui Abraham Lincoln la emanciparea sclavilor și la înființarea unei autorități federale pentru sprijinirea lor.
În 1898, a fost fondată Liga Franceză aurilor Omului, dreptul scriitorului Emile Zola. După Primul Război Mondial, Societatea Națiunilor a fost creată pentru a reglementa conflictele internaționale și a promova drepturile omului, iar Organizația Mondială a Muncii a apărut pentru a susține drepturile economice și justiția socială. În 1923, Societatea Națiunilor a diferențierii drepturilor copilului de cele ale adulților prin Declarația de la Geneva.
Carta Atlanticului din 14 august 1941, semnată de FD Roosevelt și W. Churchill, a susținută autodeterminarea popoarelor și a anunțat drepturi fundamentale precum traiul decent și siguranța. Roosevelt a influențat implementarea „New Deal”, un program economic pentru depășirea Marii Crize Economice.
La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, a fost creată Organizația Națiunilor Unite, cu scopul de a preveni conflictele prin negociere și cooperare internațională. În 1948, ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, o reglementare internațională modernă pentru promovarea și respectarea libertăților civile, economice, sociale, politice și culturale.
Doi lideri importanți în acest proces au fost Eleanor Roosevelt, delegată SUA la ONU și președinte al Comisiei Drepturilor Omului, și René Cassin, principal autor al declarației, care a insistat asupra drepturilor economice, sociale și culturale. În 1948, ONU a aprobat o versiune extinsă a „Declarației de la Geneva”, iar Convențiile de la Geneva din 1949 au protejat victimele de război.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost extinsă prin diverse convenții, inclusiv Convenția privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (1965), Convenția Internațională asupra Drepturilor Politice și Civile (1966), Convenția pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor (1979), Convenția Împotriva Împărăturii (1979), Convenția Împotriva Împărăturii (1985) și Convenția Drepturilor Copilului (1989).
Foto coperta: Eleanor Roosevelt ținând în mână versiunea în limba engleză a Declarației Universale a Drepturilor Omului în noiembrie 1949. Sursa https://en.wikipedia.org/.
