Ziua Internațională a Nonviolenței – despre lumea pe care alegem să o lăsăm în urmă

Există în calendar zile dedicate unor victorii, unor descoperiri, unor oameni care au schimbat cursul istoriei, dar există și zile care ne obligă să privim spre ceea ce încă nu am reușit să schimbăm, iar Ziua Internațională a Nonviolenței, marcată în fiecare an la 2 octombrie, aparține acestei ultime categorii, pentru că nu vorbește despre o problemă închisă într-un muzeu al trecutului, ci despre una care continuă să existe în case, pe străzi, în școli, în societăți și între state, uneori cu zgomotul armelor, alteori aproape nevăzută, ascunsă într-o insultă, într-o amenințare, într-o umilire sau în frica unui om care a învățat să tacă pentru a putea merge mai departe.

Organizația Națiunilor Unite a instituit această zi în 2007, alegând data nașterii lui Mohandas Karamchand Gandhi, devenit cunoscut drept Mahatma Gandhi, pentru asocierea ei cu ideea de rezistență nonviolentă, însă semnificația zilei depășește cu mult biografia celui care i-a oferit reperul calendaristic, pentru că nonviolența nu aparține unei singure epoci, unei singure culturi sau unui singur om, ci reprezintă una dintre încercările permanente ale civilizației de a găsi modalități prin care conflictul să poată fi confruntat fără ca omul să transforme forța în argument suprem.

Poate că tocmai aici se află dificultatea acestui cuvânt, nonviolență, care pare simplu până când viața îl pune la încercare, pentru că este ușor să vorbești despre pace atunci când nimeni nu te-a provocat, despre răbdare atunci când nu ai fost nedreptățit și despre iertare atunci când nu ai nimic de iertat, în timp ce adevărata măsură a unui asemenea principiu apare în momentul în care omul se află în fața unei nedreptăți, a unei umilințe sau a unei agresiuni și trebuie să aleagă între a transmite mai departe răul primit și a încerca să rupă lanțul.

Violența are întotdeauna un început, chiar dacă sfârșitul ei poate fi foarte departe de clipa în care a fost făcut primul gest, iar începutul poate fi atât de mic încât nici măcar să nu pară important: o jignire acceptată ca glumă, un copil umilit în fața colegilor, o amenințare trecută cu vederea, un om redus la tăcere pentru că este mai slab, o femeie care ajunge să-și aleagă cu grijă fiecare cuvânt în propria casă, un bătrân care suportă agresivitatea celui de lângă el pentru că nu mai are puterea de a se apăra; toate acestea par, luate separat, întâmplări diferite, dar în spatele lor se află aceeași idee periculoasă, aceea că celui mai puternic i se îngăduie să hotărască prin frică.

Și poate că una dintre cele mai grave forme ale violenței este tocmai momentul în care ea începe să ni se pară firească, când oamenii încetează să se mai mire, când agresivitatea este confundată cu autoritatea, răzbunarea cu dreptatea, brutalitatea cu bărbăția, iar tăcerea celui atacat este luată drept dovadă că lucrurile nu sunt atât de grave; din acel moment, violența nu mai are nevoie să se ascundă, pentru că societatea a început să-i facă loc în comportamentul de fiecare zi.

Nonviolența nu înseamnă însă să privești toate acestea cu mâinile încrucișate și să confunzi pacea cu resemnarea, după cum nu înseamnă să ceri victimei să suporte abuzul pentru a păstra aparența unei liniști convenabile, ci presupune găsirea unei alte forme de împotrivire, prin lege, prin solidaritate, prin protest, prin educație, prin refuzul de a coopera cu nedreptatea și prin apărarea celui vulnerabil, fără ca această apărare să se transforme la rândul ei într-o dorință de distrugere a celui vinovat.

În istorie, această idee a căpătat forme diferite și a fost folosită de oameni și comunități aflate în situații foarte diferite, de la mișcări pentru drepturi civile și libertăți până la proteste împotriva unor regimuri sau politici considerate nedrepte, iar experiența lor arată că forța unei comunități nu se măsoară întotdeauna prin armele pe care le are la dispoziție, ci poate apărea și din capacitatea oamenilor de a refuza împreună ceea ce nu mai acceptă, de a nu colabora cu nedreptatea și de a transforma solidaritatea într-o formă de rezistență.

De aici se poate înțelege și de ce nonviolența este legată atât de strâns de educație, pentru că felul în care un copil învață să privească diferența, conflictul și puterea va deveni mai târziu felul în care adultul își va trata familia, colegii, vecinii sau adversarii, iar o societate care îi învață pe cei mici că orice problemă se rezolvă prin forță va culege, inevitabil, aceeași violență sub alte forme; în schimb, copilul care descoperă că poate să argumenteze, să asculte, să refuze fără să urască și să se apere fără să distrugă primește instrumente care îi vor fi folositoare mult după ce lecția din clasă va fi uitată.

Există, desigur, o diferență între conflict și violență, iar această diferență merită păstrată, pentru că oamenii nu vor înceta să aibă opinii diferite, interese opuse, nemulțumiri și dispute, după cum nici societățile nu vor deveni vreodată spații în care toată lumea gândește la fel; ceea ce poate fi schimbat este felul în care aceste diferențe sunt administrate, iar civilizația începe tocmai acolo unde omul acceptă că adversarul poate avea o altă opinie fără ca această diferență să-i anuleze dreptul de a exista, de a vorbi și de a fi tratat cu demnitate.

Într-o lume în care imaginile războaielor ajung în fiecare zi în casele noastre, în care cuvintele sunt aruncate cu o ușurință care le face uneori mai tăioase decât o armă și în care rețelele sociale au transformat furia într-un spectacol public, nonviolența capătă și o dimensiune pe care poate că generațiile trecute nu au cunoscut-o în aceeași formă, pentru că astăzi omul poate răni fără să atingă, poate umili fără să fie în aceeași încăpere cu celălalt și poate transforma o clipă de furie într-o rană care rămâne mult după ce mesajul a fost șters.

De aceea, această zi nu ar trebui să rămână doar o formulă înscrisă într-un calendar internațional, ci să ne amintească faptul că societatea în care trăim este alcătuită din felul în care fiecare dintre noi răspunde atunci când este provocat, nedreptățit sau contrazis și că, înainte de a vorbi despre pacea dintre popoare, ar trebui să știm să construim o minimă pace între oamenii care locuiesc în aceeași casă, merg pe aceeași stradă, învață în aceeași școală sau lucrează în același loc.

Poate că adevărata forță a nonviolenței nu stă în promisiunea unei lumi fără conflicte, fiindcă o asemenea lume nu există, ci în refuzul de a accepta că orice conflict trebuie să se termine prin învingător și învins, prin frică, umilire sau răzbunare, iar într-o societate matură victoria nu ar trebui să însemne întotdeauna că unul dintre oameni a reușit să-l facă pe celălalt să se teamă, ci că două persoane care au pornit de pe poziții opuse au găsit, după tot ce le despărțea, o cale de a continua să existe una lângă cealaltă fără să-și distrugă reciproc demnitatea.

La urma urmei, o lume mai puțin violentă nu se construiește într-o singură zi și nici printr-o singură declarație, ci prin mii de gesturi aproape invizibile, prin părintele care își învață copilul că puterea nu îi dă dreptul să umilească, prin profesorul care oprește batjocura înainte să devină obișnuință, prin omul care intervine atunci când vede o nedreptate, prin cel care refuză să transforme furia în răzbunare și prin fiecare dintre noi atunci când alegem să nu transmitem mai departe răul pe care l-am primit.

Poate că acesta este sensul cel mai simplu și mai greu de respectat al Zilei Internaționale a Nonviolenței: să înțelegem că lumea nu se schimbă numai prin marile gesturi ale istoriei, ci și prin clipa aceea tăcută în care un om, deși ar putea răni, alege să nu o facă, iar din asemenea alegeri, repetate de nenumărate ori și fără martori, începe să se schimbe felul în care oamenii învață să trăiască împreună.

Surse: Stanford Encyclopedia of Philosophy, „Civil Disobedience”; Encyclopaedia Britannica, „Nonviolence”; United Nations, „International Day of Non-Violence”. Coperta: Sculptura „Non-violență” (sau „Pușca înnodată”) a artistului suedez Carl Fredrik Reuterswärd, expusă în Piața Vizitatorilor ONU. Pușca înnodată este simbolul Fundației Proiectului Non-Violence. Foto: ONU.